Strange days have found us
Strange days have tracked us down
They're going to destroy
Our casual joys
We shall go on playing
Or find a new town!
(The Doors - Strange Days)
Zilele de dupa "martea neagra", 31 ianuarie, au dezlantuit in noi multe puteri pe care nu credeam ca le avem. Ca intotdeauna, zgaltaiala din confortul zilnic (our casual joys) ne face sa ne simtim agitati, nesiguri, furiosi.
Pentru prima data, insa, traiesc din plin sentimentul ca nu mai sunt singura. Suntem multi, si de data aceasta nu ma mai simt trista. Nici macar de instrainarea de parinti. Simt ca am dreptate, ca sunt sustinuta in credinta aceasta, si ca exista speranta.
(Asa se nasc si religiile, probabil. Cand nu mai esti singur.)
Nu cred ca povestea cu parintii are legatura cu politica, de fapt. Are legatura cu seturi total diferite de valori si are legatura cu total alte greseli care s-au aplicat in cursul anilor pe pielea noastra si care ne-au facut sa nu comunicam intre generatii. Protestele si pancartele doar au spart buba, atat. Era deja destul de umflata si pana acum.
Blogul o poate lua, asadar, de la capat. O mare parte din povesti, din trairi, pot fi acum de-cenzurate si asta e o mare eliberare. Simt ca asa e bine, ca e o cale corecta.
Imi doresc sa scriu o carte de povestiri despre cum am devenit cei ce suntem (generatia 30+, macar eu si cu fratele meu). Ideea s-a nascut de la constatarea faptului ca, desi despartiti de 7 ani si 2 generatii scolare, am ajuns sa credem aceleasi lucruri si sa sprijinim aceleasi idei.
Inapoi la terenul de antrenament, in acest caz. Mai putin Facebook, mai multe carti, mai mult scris.
Did you have a good world when you died?
Enough to base a movie on?
(Jim Morrison - An American Prayer)
Strange days have tracked us down
They're going to destroy
Our casual joys
We shall go on playing
Or find a new town!
(The Doors - Strange Days)
Zilele de dupa "martea neagra", 31 ianuarie, au dezlantuit in noi multe puteri pe care nu credeam ca le avem. Ca intotdeauna, zgaltaiala din confortul zilnic (our casual joys) ne face sa ne simtim agitati, nesiguri, furiosi.
Pentru prima data, insa, traiesc din plin sentimentul ca nu mai sunt singura. Suntem multi, si de data aceasta nu ma mai simt trista. Nici macar de instrainarea de parinti. Simt ca am dreptate, ca sunt sustinuta in credinta aceasta, si ca exista speranta.
(Asa se nasc si religiile, probabil. Cand nu mai esti singur.)
Nu cred ca povestea cu parintii are legatura cu politica, de fapt. Are legatura cu seturi total diferite de valori si are legatura cu total alte greseli care s-au aplicat in cursul anilor pe pielea noastra si care ne-au facut sa nu comunicam intre generatii. Protestele si pancartele doar au spart buba, atat. Era deja destul de umflata si pana acum.
Blogul o poate lua, asadar, de la capat. O mare parte din povesti, din trairi, pot fi acum de-cenzurate si asta e o mare eliberare. Simt ca asa e bine, ca e o cale corecta.
Imi doresc sa scriu o carte de povestiri despre cum am devenit cei ce suntem (generatia 30+, macar eu si cu fratele meu). Ideea s-a nascut de la constatarea faptului ca, desi despartiti de 7 ani si 2 generatii scolare, am ajuns sa credem aceleasi lucruri si sa sprijinim aceleasi idei.
Inapoi la terenul de antrenament, in acest caz. Mai putin Facebook, mai multe carti, mai mult scris.
Did you have a good world when you died?
Enough to base a movie on?
(Jim Morrison - An American Prayer)
