Barcelona - episode 4 - CURSA

Si acum imi tremura genunchii cand ma gandesc la cursa asta.

Am plecat foarte de dimineata, motivele fiind evitarea aglomeratiei din tren si prinderea a cat mai multe motoare pe circuit (sa prindem si sesiunile matinale de warm-up).
Trenul era liber ca-n palma, nu incepuse inca nici caldura mare cand am ajuns.

Aglomeratia in schimb se simtea din plin. N-am trecut pe langa parcarile de masini dar am trecut printr-una de motociclete. OMFG - nu am vazut niciodata atatea in acelasi loc, basca expozitia de modele. Mi s-a atras atentia asupra unei Honda Valkyrie, model de colectie. Ce mai, fosgaia de motoare iar sufletul meu se ineca de invidie, vreau si eu sa merg pe motor, de ce m-am nascut in tara gresita?
Paranteza: motoarele (si bicicletele) in traficul spaniol sunt foarte respectate. Ce-i drept, merg corect, semnalizeaza si toate cele. Cam jumatate din vehiculele de pe strada sunt cu doua roti si nu cred ca soferii au de ce sa se planga. Exista parcari speciale, in oras se folosesc multe scutere, toata lumea are casca si proprietarii variaza intre pustoaice blonde si imbracate de plaja pana la domni in costum si la babute. Da, am vazut o babuta pe scuter si ne-a placut de ea la nebunie.
Scuterele NU au benzi speciale de circulatie si nici bicicletele n-au prea multe. Pur si simplu merg in traficul normal, toata lumea isi respecta co-participantii la trafic. Atat. Inchid paranteza.

Cursele acum:
125 cc (adica pustii aia de as putea sa le fiu ma-sa): cursa asta e grozava, are toata colectia de wannabe's. Simti energia de pe circuit, dorinta lor de a fi buni pe viespile alea mititele si rapide (ca si comparatie, un motor de 125 facea un tur in cam 1 min 52 sec iar un motor de clasa motogp il facea cu 10 secunde mai repede). Ce vreau sa spun e ca merg al naibii de repede si astia micii.
A fost bataie mare intre primii doi (Julian Simon - spaniol si Andrea Iannone - italian), au mers umar la umar toata cursa, condusa majoritar de Simon. Incredibilul s-a produs pe intrarea pe ultimul tur, cand Simon a crezut ca se termina cursa, a ridicat bratele a victorie, toti cei de pe circuit au inceput sa urle de suparare, a inteles, i-a dat iarasi bice, pierduse multe locuri, si a reusit sa faca un ultim tur (ce-o fi fost in sufletul lui...) de exceptie, reusind sa termine al treilea la un photo-finish foarte foarte inghesuit. Fuckin' unbelievable.
(foto: ceata de mici razboinici in a doua curba a cursei)

250 cc: aici erau ceva razbunari divine care se cereau si care s-au intamplat. Cursa precedenta (Mugello) fusese de infarct, cu un duel extraordinar intai intre Marco Simoncelli si Alvaro Bautista in care Simoncelli l-a fortat (din greseala zic eu) pe Bautista (care era primul) si au iesit amandoi in decor, au revenit in cursa pe locurile 2 si 3, iar cursa s-a terminat cu un ultim tur de pista apoteotic in care Simoncelli si Mattia Pasini (cel care-i depasise la iesirea in decor) s-au depasit de OPT ori, Pasini reusind pana la urma sa castige.
Intreaga Spanie e ofticata pe Simoncelli, cel care i-a furat atunci victoria favoritului Bautista, si blestemele l-au ajuns. A pornit bine dar a cazut si pana la urma abandonat. Bautista s-a razbunat astfel elegant si fara efort, a condus cursa de la un cap la altul. Evenimentul superb a fost depasirea pe ultimul tur a lui Hector Barbera (tot spaniol) de catre Hiro Aoyama. Foarte frumos.
Ce sa mai zic, desi depasise pe un spaniol, omul a primit o gramada de aplauze in turul de onoare.

(foto: Bautista imediat dupa victorie)

MotoGP: oooo, daaaaa.
Si acum simt ca-mi bate inima mai repede, povestind.
Inainte de incepere am fost anuntati ca pe circuit se afla 88 502 persoane. Nu cred ca o sa mai ajung curand la un eveniment de o asemenea marime. Circuitul avea si tribune goale, ceea ce ne-a dus la concluzia aproximativa ca acest circuit ar inghite cam 100-120 000 de suflete. Un tur de pista are cam 4,8 km si e inconjurat de tribune enorme. Noi am avut niste locuri excelente, am aproximat ca vedeam live cam jumatate din circuit, restul pe ecranul aflat exact in fata noastra. Excelent.
Si au plecat.
N-am simtit timpul in cursa asta. Nu stiu cand a inceput si cum s-a scurs. N-am simtit soare in ceafa, n-am vazut decat motoarele si afisajul. Nu stiu nimic decat cum aratau cei doi magnifici, Rossi si Lorenzo, care au facut ceva superb de la un cap la altul. Lorenzo a condus aproape toata cursa cu Rossi in ceafa, Rossi l-a depasit in a doua parte a cursei in felul lui lin si aparent fara efort, pe sfarsit Lorenzo l-a prins si a depasit la fel de elegant, apoi, pe ultima curba, cand imi luasem toate gandurile de la o victorie a numarului 46 de pe sapca mea, am vazut ce n-am mai vazut niciodata: o depasire si, cateva secunde dupa, VICTORIE.
(Rossi se pregateste de depasire - prima)
Asta a fost fericire in stare pura.

(foto: THE winner, inca in cursa).

Atat pentru ziua asta. Restul zilei nu a mai contat, nu mai conteaza nimic decat acele ultime secunde.

Barcelona - episode 3

In sfarsit, mergem la cuursaaaa!
Prima dimineata a debutat apoteotic pentru nervii mei. Adica era sa ma pierd prin gara. Au ei un sistem de acces ca la metrou, bagi biletul, se deschide o usa si intri pe peron.
Dubla greseala: prima: ne-am dus la poarta de acces gresita. A doua: domnul a intrat, la mine nu a vrut usa aia automata sa se deschida si am ramas pe afara.
Inutil de spus: nici naiba din personalul garii spanione nu vorbea engleza. Cu chiu cu vai m-am inteles cu cineva de la informatii care m-a trimis la alta poarta de intrare, dupa ce am incercat sa intru prin vreo cinci locuri am ajuns in sfarsit cu lacrimile la brau la peronul corect, unde, bineinteles, eram singura. Multumesc cerului pentru roaming, asa am reusit sa directionez si pe Mr. O'Malley la peronul corect.
Naiba s-o ia de treaba, jur ca nu aveam cum sa ghicim la ce peron trebuia sa ajungem. Enfin...
Trenul asta e un miracol: o retea foarte mare si rapida care face legatura intre oras si periferii. Vine la fiecare jumatate de ora, e foarte foarte foarte curat si exact. Si cu aer conditionat. In juma de ora de la plecare ajunsesem la Montmelo.
La Montmelo trenul te lasa la aproape o ora de mers pe jos pana la circuit dar din fericire mergi doar vreo 20 de minute pana la un titicar gratuit care ne-a dus pana la botul calului.

Cald, monser. La Montmelo nu mai e langa mare. Plus cantitatea de beton, plus tribune mari de fier. Partea buna: o gramada de tarabe, cozi mici, servire rapida, bude destule si curate. Circuitul e organizat mai mult decat exemplar, ochiometric poate inghiti undeva intre 100 si 120 de mii de suflete (o sa detaliez la ziua urmatoare).
Asta a fost ziua in care ne-am parlit mai serios partile expuse la soare, n-a fost nici fir de nor. Oricum nu mai conta, fericirea de a intinde mana spre circuit zicand "uite-l pe Rossi" a intrecut orice. Sunetul ala facea uitat si drumul de doua ore, si soarele din ceafa, si praful din sandale.
Am prins toate trei sesiunile de calificare la toate cele trei clase, cu dezamagirea (micuta totusi) ca Il Dottore era ca de obicei al doilea, depasit de tanarul si ambitiosul sau coleg de echipa. Hmpf.

Seara am petrecut-o pe plaja, am dat praful jos cu o baie in Mediterana. Sigur, iarasi o sa ma scap in consideratii d-alea de gen "ce misto e la astia si ce naspa e la noi" dar, merde, pe plaja aia nu era nici un gunoias aruncat iar apa era curatica si limpede de-i vedeam fundul...

Cina cu scoici si inapoi acasa, a doua zi trebuia s-o luam din loc foarte devreme. CURSA.