Vacanta cu forta

Inca din prima zi de scoala si odata cu aparitia programului fortat de parasire a locuintei fiecare fiinta umana normala dezvolta un ideal dupa care ofteaza permanent: acela al unei zile de stat acasa pe caz de boala nu-foarte-grava in timp ce toti colegii asuda pe ogor.
E o fericire mica si comuna opusa obligativitatii de a te trezi dis-de-dimineata si de a ajunge intr-un anumit loc la ora fixa. Invidia colegilor este mereu de necuprins, mai ales daca motivul pentru care stai acasa exclude durerile si febra.
Problema este ca si de data aceasta se aplica intelepciunea milenara care zice "ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea sa ti se intample".
Azi e a cincea zi intreaga de cand sunt fortata sa stau acasa. In primele doua zile am avut noroc si am facut si febra, ca justificare ("ba, nu stau aici de nebuna, chiar mi-e rau").
Azi am ajuns in stadiul in care vreau sa musc. Ma invart prin casa ca o nebuna. Mi s-a turtit fundul de canapea si am facut crampe la degetul cu care butonez telecomanda.
Partea cumplita e ca atunci cand stai la birou visand ca ai putea sa fii acasa vizualizezi de asemenea o gramada de chestii pe care ai putea sa le faci cu timpul tau liber. Eu de exemplu mi-am propus sa invat germana si sa scriu o carte. Dar ce te faci cu valul de prostie inexplicabila care-ti invadeaza creierul insurubat in canapea si care iti impiedica toate aceste minunate avanturi de autodezvoltare?
"TV screen makes you feel small, No life at all..."
Io una nu mai pot. Parca sunt in detox. Pana una-alta am reusit sa-i tai sonorul pocitaniei din care oricum nu iese nimic interesant. Il tin inca deschis, miscarea de pe ecran imi da o vaga iluzie ca nu sunt singura acasa. Citesc concomitent doua carti plus un dictionar de mitologie si butonez disperata calculatorul.
Nu stiu daca am voie sa ma dau pe bicicleta (probabil ca nu deoarece nu trebuie sa agit sangele din picior, uuuffff) iar mancare este cat pentru tot blocul. Curatenie nu fac, prabuseasca-se cerurile.
Sunt intr-o stare combinata de Neliniste si lipsa de chef. Tot in mine trebuie sa gasesc resursele de evadare.
Nu-s nici macar amuzanta azi. I am the Grinch before Xmas.

I am the Grinch

Every Who Down in Whoville Liked Christmas a lot…
But the Grinch, Who lived just north of Whoville, Did NOT!
The Grinch hated Christmas! The whole Christmas season!
Now, please don’t ask why. No one quite knows the reason.

Anu' asta sunt Grinch. Pentru ca m-am saturat de obligativitatea traditiilor. M-am saturat de "trebuie". Trebuie sa mancam foarte mult, trebuie sa bem, trebuie sa ne distram, trebuie sa-l ascultam pe Hrusca si Madrigal-ul, trebuie sa facem schimb de cadouri. Trebuie musai sa cumparam o gramada de lucruri, sa ne inghiontim prin magazine, sa decoram casa pana la refuz.
Aah, si URASC sms-urile nesfarsite si lesinate, nu vreau telefoane, vreau LINISTE.

Ma rog, nu e nevoie sa trecem prin toata povestea lui Dr. Seuss ca sa ajungem la concluzie. Nu, nu e nici o primejdie sa incep sa sufar de cardiomiopatie dupa sfarsitul sezonului de sarbatori de iarna (adica n-o sa-mi creasca brusc inima cu trei masuri de duiosie). Doar ca Grinch are maaaare dreptate cand realizeaza urmatoarele:

He HADN’T stopped Christmas from coming! IT CAME!
Somehow or other, it came just the same!
And the Grinch, with his grinch-feet ice-cold in the snow,
Stood puzzling and puzzling: “How could it be so?”
“It came with out ribbons! It came without tags!”
“It came without packages, boxes or bags!”
And he puzzled three hours, till his puzzler was sore.
Then the Grinch thought of something he hadn’t before!
“Maybe Christmas,” he thought, “doesn’t come from a store.”

In traducere, n-am de ales. Intr-un fel sau altul Craciunul tot vine. Cu kilogramele in plus si cu mahmureala lui cu tot.

De ce nu realizam ca tot ce trebuie zilele astea e sa stam cu oamenii nostri importanti, in liniste? Fara indigestie, fara coma alcoolica, fara bazaitul neincetat al telefonului care pare sa te urmareasca si-n gaura de sarpe? Nu avem destul stres zilnic de ne mai trebuie si taraboiul asta teribil de sfarsit de an?

Craciunul nu vine din magazin. Si nici din ecranul unui celular. Vine din tine si din prezenta acelor "significant others". Si atat. As vrea sa putem cu totii sa uitam un pic de ieslea din Betleem si de Mos Craciunul colorat in rosu-Coca-Cola si sa ne dam seama ca nu avem nevoie decat de cateva zile in care sa ne refugiem in liniste printre cei ce ne iubesc fara obligatii.

Dupa toti anii de alergat dupa cadouri si decoratiuni, in sfarsit inteleg si eu talcul povestii despre omuletul cel verde si uracios. De anul asta incepand, va rog sa-mi spuneti Grinch.

17 decembrie 2009 minus 1989 egal douazeci. De ani.

Ma uit la a doua serie de stiri din seara asta. Au trecut deja peste zece minute si stirile zilei se refera la:
- zapada
- noul guvern
- un politist care si-a impuscat iubita
- proteste diverse
Astept sa vad ce mai apare.
Si sa marchez la ce ora o sa afle lumea ca astazi, acum douazeci de ani, pornea de-a binelea ceea ce urma sa se numeasca ulterior Revolutia.
Eu sunt printre ultimele generatii care au trait o Revolutie. Si, desi aveam doar zece ani, imi aduc bine aminte totul. Imi aduc aminte ca (aha, e sapte si un sfert si a a aparut in sfarsit stirea, pe muzica lui Vali Sterian - Dumnezeu sa-l odihneasca) azi, acum douazeci de ani, in tara noastra linistita au inceput sa moara oameni.
Si imi aduc aminte ca azi puterea pe care a avut-o in acele zile cuvantul "LIBERTATE".

(Ion Coman, unul din responsabilii principali pentru macelul de la Timisoara, condamnat la 25 de ani de inchisoare, a fost gratiat dupa executarea a 3 ani de pedeapsa. De catre Iliescu. Acum incearca sa-si recapete gradele militare pierdute.)

Bregovic

Muzica - fior:



(La Nuit)
si, mai ales, si mai intai, si intotdeauna:



(Death)

AMeRe

Azi deschid oficial AMR-ul pentru vacanta la schi.

Scorchers

Scorchers = tradus "Arsita". Probabil un film de nisa, cu rating de abia 5.3 pe IMDB.
La noi e difuzat foarte rar, numai dupa ora 12 noaptea si numai de catre TVR, in ciuda lipsei unor scene explicite de sex sau violenta si in ciuda unei distributii exceptionale (Faye Dunaway, Denholm Elliott, James Earl Jones si Jennifer Tilly - plus mai putin cunoscutii Leland Crooke, Emily Lloyd si James Wilder). Poate pentru ca nu e un film de interes si nici unul usor de inteles.
Sau poate pentru atmosfera umeda, incarcata de o senzualitate in acelasi timp lasciva si inocenta.
Eu vad filmul asta ca pe o piesa de teatru. Desi scenariul a fost scris sa fie film, replicile, ritmul lor, ceea ce spun, totul duce spre teatru. Toate exterioarele, tot machiajul, toate rochiile, totul duce catre interiorul fiintei umane, ceea ce Hollywood-ul de obicei alege sa ignore.
Nu e nici vesel nici trist. E singurul film pe care il stiu care e si comedie si drama in acelasi timp.
Totul se intampla undeva in Sudul Cajun al Americii, intr-un orasel iertat de lume si civilizatie, unde oamenii traiesc langa mlastini pline cu crocodili si nu au uitat inca sa creada in magie.
Intriga e pe trei planuri. Cel principal este nunta lui Splendid cu Dolan, nunta organizata cu mana de fier de Jumper, tatal lui Splendid. In aceeasi seara in care, dupa nunta, Splendid refuza sa-si piarda inocenta, in cealalta parte de oras Talbot, verisoara acesteia si si fiica pastorului, pleaca intr-o cautare disperata dupa sotul care refuza sa faca dragoste cu ea si intr-o ametitoare cautare de sine. Al treilea act se petrece la cafeneaua locala goala, unde betivul orasului, Howler, asculta Mahler la tonomat, danseaza si il scoate din minti pe Bear (proprietarul barului si cel mai bun prieten al sau) cu un zambet enigmatic, de om care vede lucruri care pentru altii raman de neinteles.
Legatura dintre cele trei povesti o face tarfa orasului, probabil cel mai bun rol al lui Faye Dunaway - Thais. Thais care l-a facut pe pastor sa intarzie la nunta pentru ca era intre picioarele ei, Thais care a primit 100 de dolari de la sotul lui Talbot, Thais care e prietena de suflet a lui Bear, Thais care zambeste la fel ca Howler, ca si cum ar vedea ceea ce altii nu pot.
Filmul se muta pe rand intre camera in care Jumper incearca sa-si determine fiica sa-si depaseasca demonii interiori si sa se daruiasca proaspatului sot si barul slab luminat in care Talbot da buzna in incercarea de a o impusca pe Thais pentru a-si trezi propriii demoni.
Incet, incet, in caldura inabusitoare a noptii sudiste, printre ritmuri country amestecate cu acorduri simfonice grave, sufletele se dezbraca de temeri, de prejudecati, machiajul cade.
Viata castiga. Splendid si Talbot ajung sa inteleaga si sa se lase prada magiei senzualitatii iar Bear intelege intr-un final de ce zambeste Howler cand asculta tonomatul.
Raman mereu cu un zambet dupa filmul asta, un pic amuzat, un pic amar, si foarte, foarte asemanator cu al lui Howler...