Scrisoare din tabara - 1

Dragi parinti,

in curand se implinesc douazeci de ani de cand am plecat in tabara. E grozav aici, multumesc ca m-ati trimis. De cand sunt aici am invatat sa fac o gramada de lucruri. Nu a fost usor, dar satisfactia lucrului facut cu mainile tale si pentru ca tu ai vrut sa il faci, nu te-au pus altii, e uriasa.

In tabara am invatat sa ma imprietenesc cu alti copii, mai ales cu unul mare si barbos care acum sta in cabana cu mine si ma ajuta sa fac mancare si sa fac rost de provizii. Cu el plec in drumetii de cele mai multe ori (uneori si cu alti copii) si m-a invatat si el multe despre viata in tabara. Cred ca l-am invatat si eu multe, ca pare sa ii placa aici in cabana. Cel mai tare imi place cand eu ma supar ca ceva e greu de facut si el imi arata ca nu-i asa greu si pana la urma ma descurc singura. Asa a fost cu facutul de sport, ca eu credeam ca n-o sa fiu niciodata in stare, si uite ca acum pot.

Azi a fost o zi insorita in tabara, mai putin cald decat in ultimele luni, si tare ma bucur. De dimineata nu am mai transpirat asa de rau la alergarea printre cabane, ceea ce a fost grozav pentru ca nu e apa calda si a trebuit sa fac dus cu apa rece. Cred ca asta e din cauza ca oamenii din echipa care administreaza tabara sunt cam rai si cam hoti si ne cam fura, dar macar ne dau apa calda de obicei si sper ca o sa fie cald la iarna in cabana. De aceea ii si aleg copiii sa le administreze tabara, pentru ca ne lasa in pace sa ne furam proviziile de la unii la altii si pana la urma toata lumea e destul de multumita. Asa era si inainte sa plec in tabara, in oraselul nostru mic la fel se intampla si uite ca n-a murit nimeni (bine, doar copiii aia care au ars acum aproape doi ani intr-o cabana din tabara noastra, dar cica erau copii rai, ca ascultau muzica zgomotoasa).

Am muncit pentru tabara pana pe la sapte seara, si cand am ajuns obosita inapoi la cabana noastra am auzit ca administratorii taberei vor sa schimbe regulamentul. Cica o sa le fie mai usor sa umble la provizii si sa scape de camera de izolare unde mai stau  atunci cand sunt prinsi cu greseli. Nu stiu ce o sa se intample cu camera, dar cred ca se va umple cu copiii care vor protesta. Aud ca deja in careul taberei sunt niste copii care protesteaza, sper sa nu ajunga in camera de izolare. Sunt cam speriata si cam trista despre aceste schimbari. Desi imi place aici in tabara, am un post bun, mancare buna si o cabana draguta, ma gandesc ca poate in alte tabere e mai frumos, si chiar am auzit ca in alte tabere s-au construit intre cabane drumuri fara gropi, pe care poti merge cu bicicleta cu viteza constanta si fara sa-ti fie teama ca iti rupi gatul, ca la noi. Ma intreb de ce la noi nu-s bani sa facem drumuri ca acelea, ca de platit noi platim taxa la administratia taberei o gramada din proviziile pe care le producem. Cred ca din cauza ca administratorii stau in niste cabane mari date cu aur si si-au luat niste masinute puternice cu care pot sa mearga si pe langa cararile noastre cu gropi. Da, asta trebuie sa fie.

Atat pentru azi, dragi parinti. Sper ca sunteti bine, ca scrisoarea mea va ajunge cu bine si ca povestile mele din tabara au sa va placa.
Cu bine,
Fiica voastra

Extraordinarul voiaj al unui fakir care a ramas blocat intr-un dulap Ikea - Romain Puertolas

Nu am mai scris de multa vreme despre carti. Desi citesc mult in continuare, mi-a disparut concentrarea si capacitatea de a ma arunca intr-o carte cu totul, iremediabil. Poate ca ritmul vietii are ceva de a face cu treaba asta, dar nici aici nu-s prea sigura pentru ca deja am trecut prin cateva vacante in care am plecat cu liste de carti noi pe Nook si am citit tot favoritele vechi, pentru ca mintea mea refuza sa proceseze lumi noi, povesti necunoscute.

Cartea asta sta de mult in biblioteca, nici macar nu e din cele pe care mi le cumpar singura. Imi amintesc vag ca a fost cadou la ceva, la o revista, cred. Titlul ciudat m-ar fi intrigat, dar nu stiu daca ar fi fost suficient sa o inhat din raft.
Azi am luat-o, pentru ca sunt obosita, intr-o "staycation" care trece mult prea repede si pentru ca in cada nu intru cu Nook-ul, ci cu carti pe hartie, just in case ca mi se raresc brusc degetele, ala micu' nu e waterproof.

Si m-am aruncat in ea, ceea ce credeam aproape ca incepe sa fie imposibil. Si am ras o gramada si am plans un pic, si acum inca mai plang un pic pentru ca m-am intalnit in sfarsit cu o poveste frumoasa, perfect credibila in ciudatenia ei. Pentru ca planeta asta e locuita de tot felul de oameni care trec prin tot felul de necazuri si bucurii, iar ceea ce face cartea asta sa ajunga la final este faptul ca toti, dar absoluti toti cei care o locuiesc au puterea, in inima lor, sa accepte si sa scoata ce pot ei mai bun din intalniri si intamplari. Pentru ca poti sa fii un fachir nitel sarlatan si sa pornesti in cea mai importanta calatorie a vietii tale doar dintr-un moft, si sa ajungi la final sa Devii, fara ca pacatele trecutului sa mai fie pacate, ci doar fapte din viata care nu te definesc ci doar te propulseaza intr-o calatorie in care tu trebuie sa faci alegeri si sa-ti gasesti pacea cu ele, oriunde te-ai afla: in taxiul tiganesc, sub pat, in dulap, la politie, in avion, pe banda de bagaje, in geamantanul Louis Vuitton, in camera de hotel de lux, in balon sau in aeroportul cu rebeli libieni.

Multumesc, Ajatashatru Lavash Patel, ai devenit, in doar jumatate de zi, fachirul (sau fakirul, ca sa respectam legatura ta emotionala cu Ikea) meu preferat. Calatorie colorata in continuare!