29 ianuarie 1995, 21.50

Sunt uimita de cat de repede de vindeca totul. Sau poate ca nu mai am notiunea timpului.
Domnule Timp, te joci cu mine? Nu mai simt orele trecand, nu mai simt zilele trecand, de la acea zi din care n-am mai plans. Domnule Timp, iti place sa te joci cu soriceii tai, nu-i asa? Domnule Timp, credea, ca minutele tale ma iubesc, credeam ca nu ne vom desparti niciodata, ca ne vom cunoaste mereu unul pe celalat.
Posed un trup, o constiinta a existentei umane si o doza uriasa de indiferenta.
Domnule Timp, asadar m-ai inselat. Asa ca eu de ce n-as face-o? Te insel si eu, cu gandurile mele. Cand trec seara printre castani, pasii imi rasuna in suflet: Timp!... Timp!... Timp!. Nu vrei sa fiu a ta, Domnule Timp? Preferi sa ma inseli si sa te insel? Ti-e frica de mine? Vrei sa te iau de urechi si sa te duc in fata ofiterului Starii Civile? Vai, Domnule Timp! Casnicia distruge iubirea ta pentru mine. Asa, macar ma iubesti, desi ma inseli. Atunci cand ma intalnesc cu tine, rar, sunt fericita. Te iubesc, Domnule Timp. Si imi pare bine ca ma inseli, si imi pare bine ca te insel.

11 decembrie 1994, duminica, 11.46

As vrea sa scriu, dar nu prea stiu ce. M doare capul, nu mai vreau sa invat. Nu vreau sa ajung sa intreb ca Verlaine: Qu'as tu fait, o, toi que voila / pleurant sans cesse / qu'as tu fait, toi que voila / de ta jeunesse?
Il citesc nebuneste, orbeste, pe Eliade. Nu-l prea inteleg. Nu-mi seamana. Ma incapatanez sa incerc sa inteleg. "Isabel si apele diavolului". Incerc. Dar nu inteleg. N-am gasit prin dragoste libertatea si inaltimile dupa care tanjeam. Nu stiu a cui e vina, nu stiu daca e vreo vina de aflat. Totul doare. Toata viata e durere? Deja e atat de greu de dus. Ce am sa fac mai tarziu?
18.54.
"Strange days have found us"
"Love me one time"... mi-ar fi de ajuns o singura data sa ating cerul. Inaltimile mele intunecate. Dar raman aceeasi "unhappy girl, lost all alone". "You are lost in the prison of your own device".
Afurist de reala ce sunt! Vreau multe, dar fac putine.
Traiesc din inertia de a trai.
As fi vrut sa-mi trec degetele prin parul lui si sa-l privesc in ochi fara ca unul din noi sa intoarca privirea. Dar el si-o intoarce, nu ma asculta, nu provoaca certuri nici in gluma, nici in serios si nu da atentie incercarilor si provocarilor mele. Relatia noastra nu variaza de niciun fel. Dar nu intelege. Cred ca nu se poate adapta. Dar daca asta vrea si el? Si crede ca EU sunt incapabila de a ma adapta?

20 noiembrie 1994, duminica

11.07.
N-as face nimic.
Nu stiu ce sa scriu. La televizor de aude urland Rage Against the Machine: "you got to do what they toul you!". What??
20.16.
Nu stiu ce sa fac. Ma simt inconjurata de prea multe forte potrivnice, desi nu stiu sa le identific, sa le numesc.
Parca ma paraseste orice putere. As vrea sa ma cufund in intuneric. Alteori, as vrea sa zburd in lumina.
Scriu numai aiureli. Oare varsta sa fie de vina? Oare faptul ca iubesc e de vina? O sa-mi treaca vreodata?
Prea multe intrebari.
Vreau sa fug. De ascultat trupul nu ma asculta. N-are destula vlaga. Sufletul nu ma asculta. N-are destule vise.
Unde merg? Intrebare retorica (?). Cine sunt? Dar voi, in jurul meu, cine sunteti? Stiti sa-mi spuneti?
Vreau putere. Ma doare spatele ("Polly  says her back hurts"). Viata. Putere. Viata. Putere. Viata?
Homo sum, humani nihil a me alienum puto. Cat de afurisit de umana sunt! Ce dorinta de a trai am!
Trebuie sa fug. Dar ce diferenta e intre "trebuie" si "a face". Dar unde sa fug? Televizorul spune: Himalaya.
Vreau sa realizez o singuratate perfecta. Dar asta doar daca n-as iubi. Imposibil. Nu ma simt in stare sa nu iubesc.
Ma sfasie prea multe intrebari.