Extraordinarul voiaj al unui fakir care a ramas blocat intr-un dulap Ikea - Romain Puertolas

Nu am mai scris de multa vreme despre carti. Desi citesc mult in continuare, mi-a disparut concentrarea si capacitatea de a ma arunca intr-o carte cu totul, iremediabil. Poate ca ritmul vietii are ceva de a face cu treaba asta, dar nici aici nu-s prea sigura pentru ca deja am trecut prin cateva vacante in care am plecat cu liste de carti noi pe Nook si am citit tot favoritele vechi, pentru ca mintea mea refuza sa proceseze lumi noi, povesti necunoscute.

Cartea asta sta de mult in biblioteca, nici macar nu e din cele pe care mi le cumpar singura. Imi amintesc vag ca a fost cadou la ceva, la o revista, cred. Titlul ciudat m-ar fi intrigat, dar nu stiu daca ar fi fost suficient sa o inhat din raft.
Azi am luat-o, pentru ca sunt obosita, intr-o "staycation" care trece mult prea repede si pentru ca in cada nu intru cu Nook-ul, ci cu carti pe hartie, just in case ca mi se raresc brusc degetele, ala micu' nu e waterproof.

Si m-am aruncat in ea, ceea ce credeam aproape ca incepe sa fie imposibil. Si am ras o gramada si am plans un pic, si acum inca mai plang un pic pentru ca m-am intalnit in sfarsit cu o poveste frumoasa, perfect credibila in ciudatenia ei. Pentru ca planeta asta e locuita de tot felul de oameni care trec prin tot felul de necazuri si bucurii, iar ceea ce face cartea asta sa ajunga la final este faptul ca toti, dar absoluti toti cei care o locuiesc au puterea, in inima lor, sa accepte si sa scoata ce pot ei mai bun din intalniri si intamplari. Pentru ca poti sa fii un fachir nitel sarlatan si sa pornesti in cea mai importanta calatorie a vietii tale doar dintr-un moft, si sa ajungi la final sa Devii, fara ca pacatele trecutului sa mai fie pacate, ci doar fapte din viata care nu te definesc ci doar te propulseaza intr-o calatorie in care tu trebuie sa faci alegeri si sa-ti gasesti pacea cu ele, oriunde te-ai afla: in taxiul tiganesc, sub pat, in dulap, la politie, in avion, pe banda de bagaje, in geamantanul Louis Vuitton, in camera de hotel de lux, in balon sau in aeroportul cu rebeli libieni.

Multumesc, Ajatashatru Lavash Patel, ai devenit, in doar jumatate de zi, fachirul (sau fakirul, ca sa respectam legatura ta emotionala cu Ikea) meu preferat. Calatorie colorata in continuare!

Viata in alergare

De trei ani nu mai trecusem de pragul psihologic de 10 kilometri. La cateva saptamani dupa ce am reinceput alergarea (cat de cat) regulata) am alergat 10.5. Din nou, nicio durere. Un sfert de maraton, si inca mai pot, mai vreau, mai este drum in fata mea.
Cu fiecare pas pe care il fac inainte, cu fiecare respiratie, simt ca traiesc cu adevarat, ca in sfarsit inteleg ce inseamna sa traiesti in prezent, "here and now". Cu fiecare pas care nu doare, cu fiecare respiratie care nu ma sufoca, in sfarsit o noua libertate, un trecut care nu ma mai apasa si o noua fericire, senina.
Poate ca unii numesc asta divinitate. Eu ma simt doar om. Si nu as schimba asta pentru nimic in lume.
De curand am fost intrebata daca as vrea sa mai am mai putin de douazeci de ani si am spus ca nu. Sigur ca regret capacitatea fizica de a bate cinci baruri si o discoteca si de a munci dupa aceea cele opt ore regulamentare fara a clipi. Sigur ca regret cele cincizeci de kilograme. Nu m-am maturizat mental prea mult fata de saptesprezece ani. Ceea ce am reusit insa in ultimii ani este sa incep sa fac ordine in haos, sa nu ma mai lupt inutil, sa continui luptele care construiesc si sa ma las in voia vietii, pentru ca are atat de multe lucruri frumoase sa imi dea. Mi le dadea si inainte, dar ochii mei erau intorsi spre interior, ma vedeam doar pe mine. Si nu imi placea ce vedeam.
Nu am sarit, desigur, in altruismul total, in abandon de sine. Sunt in continuare tematoare in fata interactiunilor cu alti oameni. E un proces lung si dificil, de care ma bucur si care imi da forta necesara de a ma trezi in fiecare zi.
Am fost de curand la intalnirea de douazeci de ani de la liceu. Am observat ceva ciudat: procentul celor care au au copii este, evident, mult mai mare decat era la intalnirea de zece ani. Cu toate acestea, procentul celor care au afirmat ca cea mai mare realizare a lor sunt copiii a scazut dramatic. Poate ca e o chestie de varsta, de generatie, un fenomen de masa, dar asta nu ma face sa ma bucur mai putin. Diferenta a fost de asemenea enorma - daca la zece ani eram reticenti unii cu altii si nu am reluat prietenii vechi, de data aceasta ne-am bucurat enorm sa ne revedem si am reluat comunicarea cu colegi vechi, oameni care ne stim de peste treizeci de ani, din clasa intai. Am simtit ca suntem toti mult mai putin incrancenati si mai dispusi sa ne bucuram de viata.

Ascult muzica pe shuffle. Acum, chiar acum, un prieten vechi: The Doors - The End: "cancel my subscription to the Resurrection". Asta este - am o singura viata, cea de acum, si doar eu o pot face sa conteze.

"We are going to die, and that makes us the lucky ones. Most people are never going to die because they are never going to be born. The potential people who could have been here in my place but who will in fact never see the light of day outnumber the sand grains of Sahara. Certainly those unborn ghosts include greater poets than Keats, scientists greater than Newton. We know this because the set of possible people allowed by our DNA so massively exceeds the set of actual people. In the teeth of those stupefying odds it is you and I, in our ordinariness, that are here. We privileged few, who won the lottery of birth against all odds, how dare we whine at our inevitable return to that prior state from which the vast majority have never stirred?"[- Professor Richard Dawkins]

De l'amour

Scriam mai demult despre admiratia pe care o am pentru felul in care Gabriel Liiceanu isi potriveste cuvintele. Iata ca astazi gasesc, pe cand rasfoiam agale file de internet, un fragment din ceea ce spunea fosta lui sotie, la fel de celebra (Aurora Liiceanu) despre divortul lor si, implicit, despre dragoste, atractie si relatii.
"Intr-o relatie trebuie sa simti ca celalalt iti percepe eul tau cel mai adevarat si autentic. O relatie este buna cand te simti tu in acea relatie. Cred ca iubesti un om pentru cum esti tu langa el. Acesta cred ca este continutul adevaratei iubiri. Cand alegi o relatie, alegi una din versiunile tale."
In acest caz, intreaga teorie a "specificatiilor", indelung discutata in trecut cu un foarte bun prieten, isi gaseste pana la urma hiba: specificatiile acelui mult-cautat al doilea se regasesc in noi insine. O teorie care isi gaseste ecou in egocentrismul Ducesei si careia ii regasesc un oarece paralelism cu credinta mea ca apropierile dintre oameni trebuie sa vina de la sine, sa se intample pur si simplu. Effortless. "De la sine" adica din noi insine, izvorul de bucurie pe care ti-l poate aduce un om e tot al tau, se afla zagazuit in adancuri si descoperi intr-o buna zi ca poate fi scos la lumina. Dar e izvorul tau, tu ai devenit ceea ce-ti doreai sa fii, acea versiune de care vorbeste doamna Liiceanu.
De aceea nu cred nici in teoria "iubirii unice" pe care o afiseaza cu mandrie prosteasca majoritatea secretoarelor de estrogeni. Nu cred in suflete pereche. In "el/ea ma completeaza". Nu exista. Suntem individualitati distincte si aducem in relatiile in care intram diverse fete - ale noastre. Ceilalti nu ne schimba, doar ne mulam usor pe situatie si, daca ne simtim bine cu propriul prototip, alegem sa ramanem cu acel cineva care a facut sa se aleaga din noi acel anume set de "specificatii". Si cred ca in noi exista mai multe variante bune care se aleg in functie de omul cu care te intalnesti intr-un anumit moment al vietii tale.
Cred ca si de aceea multe relatii se duc la dracu. Ca la un moment dat unul dintre cei doi nu se mai iubeste pe sine. Descopera ca celalalt i-a pus pe chip namol si mucegai, pe care nu si le-ar fi vazut singur. Si nu ii place, se teme. Nu ne plac criticile pentru ca demonteaza acea versiune buna pe care credeai tu ca o reprezinti. Si totul se poate prabusi foarte usor, din doar cateva cuvinte.
Relatiile sunt animale vii, toate instinctele ancestrale le contureaza si suntem tampiti sa ne credem superiori doar pentru ca ne-a crescut pe mana un inel sau in burta un copil. Nu simbolurile astea ne definesc. Daca nu ai un eu puternic, al tau, o credinta in propriul sine, setul tau egoist de valori, nimeni altcineva nu va putea da sens existentei tale. Forta ta de a trai e in tine, celalalt poate cel mult sa te ajute sa o descoperi. Dar daca n-o ai, esti doar un alt mic ratat care-si plimba frustrarile prin forumuri si comenteaza inveninat la stiri, la coltul blocului sau la telefon cu alti frustrati echivalenti, carora esti mandru sa le spui ca stii cine e de vina pentru cutare sau cutare ratare din viata ta.
Nimeni nu e de vina decat tu.
Suntem singuri in vinovatii la fel ca si in relatii. Si starea de rau si starea de bine tot din interiorul nostru cresc si se intind. Ii uram pe cei care ne fac sa ne simtim rebuturi umane (versiunile proaste ale propriei fiinte), si ii iubim pe cei care ne aduc la lumina frumusetile.
Cuvantul "nu" ar trebui interzis. Suntem crescuti in interdictii, "nu-i frumos sa plangi", "nu pune mana", "nu manca inghetata" si asa mai departe. Crestem in negatii care ne construiesc imagini de sine torturate, strambe, chinuite. O tara de frustrati. Eu am avut noroc, norocul biologic de a ma naste ceva mai desteapta si ceva mai aratoasa decat media, si norocul social de a creste intr-o familie care (desi printre oarece negatii) mi-a dat de inteles ca valorez mult ca individualitate. Si da, mi-am luat in carca din cauza asta o gramada de epitete, sunt "prost-crescuta", "nesimtita", "egoista", "cu nasul pe sus" si tot felul de alde d-astea.
Da, dar eu pot sa fiu fericita. Sac. Pot sa scot din adanc, variante bune de mine. Pot sa ma bucur, de mine si de omul de langa mine, pentru ca stiu ca varianta mea cea buna e cea care poate fi iubita. Si nu despre asta era vorba, inca de la inceput?