Sunt in music mood zilele astea. Ca urmare a discutiei recente despre cat de importante sunt versurile pentru o melodie (sine qua non, IMHO), iata versurile lui Nick Cave, in mintea mea asociate pentru vecie cu instrumentatie marca Metallica.
"Poezia" e lunga si tensiunea creste controlat, tulburator. Rabdare, e una din cele mai rascolitoare poezii despre pasiune din intreaga panoplie metal (and beyond).
There's a devil waiting outside your door (How much longer?)
There's a devil waiting outside your door (How much longer?)
And he's bucking and braying and pawing at the floor (How much longer?)
And he's howling with pain, crawling up the walls (How much longer?)
There's a devil waiting outside your door (How much longer?)
And he's weak with evil and broken by the world (How much longer?)
And he's shouting your name and asking for more (How much longer?)
There's a devil waiting outside your door (How much longer?)
Loverman! Since the world began
Forever, amen, till the end of time, yeah
Take off that dress, oh
I'm coming down, yeah
I'm your loverman, yeah
'cause I am what I am what I am what I am what I am
L is for LOVE, baby
O is for ONLY you that I do
V is for loving VIRTUALLY everything that you are
E is for loving almost EVERYTHING that you do
R is for RAPE me
M is for MURDER me
A is for ANSWERING all of my prayers
N is for KNOWING your loverman's going to be the answer to all of yours
Loverman! Till the bitter end
While the empires burn down
Forever and ever and ever, ever, amen
I'm your loverman
So help me, baby
So help me, baby
'cause I am what I am what I am what I am what I am
I'm your loverman
There's a devil crawling along your floor (How much longer?)
There's a devil crawling along your floor (How much longer?)
With a trembling heart, he's coming through your door (How much longer?)
With his straining sex in his jumping paw (How much longer?)
Ooh, there's a devil crawling along your floor (How much longer?)
And he's old and he's stupid and he's hungry and he's sore
And he's blind and he's lame and he's dirty and he's poor
Gimme more, gimme more, gimme more, gimme more, gimme more, gimme more (How much longer?)
There's a devil crawling along your floor
Loverman! Haha! And here I stand
Forever, amen
'cause I am what I am what I am what I am, hey
Forgive me, baby
My hands are tied
And I got no choice, no, no, no, no
I got no choice, no choice at all
I'll say it again
L is for LOVE, baby
O is for OH yes I do
V is for VIRTUE, so I ain't gonna hurt you
E is for EVEN if you want me to
R is for RENDER unto me, baby
M is for that which is MINE
and
A is for ANY old how, darling
and
N is for ANY old time
Loverman! Yeah, yeah, yeah! I got a masterplan, yeah
To take off your dress, yeah
And be your man, be your man, hey
Seize the throne, haha
Seize the mantle
Seize that crown, yeah
'cause I am what I am what I am what I am, that's I am
I'm your loverman
There's a devil laying by your side (How much longer?)
There's a devil laying by your side (How much longer?)
You might think he's asleep, but take a look at his eyes (How much longer?)
And he wants you, darling, to be his bride (How much longer?)
Yeah, there's a devil laying by your side (How much longer?)
Loverman! Loverman! Loverman!
I'll be your loverman!
Till the end of the time!
Till the empires burn down!
Forever, amen
I'll be your loverman
I'll be your loverman
I'm your loverman
I'm your loverman
Yeah, I'm your loverman
I'm your loverman
Loverman
I'm your loverman
I'm your loverman
I'm your loverman
Yeah, I'm your loverman
Yes, I'm your loverman
Loverman
Loverman
Loverman
Forever, amen
Loverman
Loverman (How much longer?)
Tuesday 30 June 2009
Monday 29 June 2009
Perfect Strangers
Can you remember, remember my name
As I flow through your life
A thousand oceans I have flown
And cold, cold spirits of ice
All my life
I am the echo of your past
I am returning the echo of a point in time
Distant faces shine
A thousand warriors I have known
And laughing as the spirits appear
All, all your life
Shadows of another day
And if you hear me talking on the wind
You've got to understand
We must remain
Perfect strangers
I know I must remain inside this silent well of sorrow
A strand of silver hanging through the sky
Touching more than you see
The voice of ages in your mind
Is aching with the dead of the night
Precious life (your tears are lost in
Falling rain)
And if you hear me talking on the wind
You've got to understand
We must remain
Perfect strangers...
Una din cele mai dragi obsesii ale mele. Data celei mai vechi intalniri: varsta magica de 17 ani. Pe vremea aia nu exista google, am scos versurile singura, ascultand piesa din nou si din nou si din nou...
As I flow through your life
A thousand oceans I have flown
And cold, cold spirits of ice
All my life
I am the echo of your past
I am returning the echo of a point in time
Distant faces shine
A thousand warriors I have known
And laughing as the spirits appear
All, all your life
Shadows of another day
And if you hear me talking on the wind
You've got to understand
We must remain
Perfect strangers
I know I must remain inside this silent well of sorrow
A strand of silver hanging through the sky
Touching more than you see
The voice of ages in your mind
Is aching with the dead of the night
Precious life (your tears are lost in
Falling rain)
And if you hear me talking on the wind
You've got to understand
We must remain
Perfect strangers...
Una din cele mai dragi obsesii ale mele. Data celei mai vechi intalniri: varsta magica de 17 ani. Pe vremea aia nu exista google, am scos versurile singura, ascultand piesa din nou si din nou si din nou...
Cand nu ai despre ce sa scrii
Citat inexact in text dar exact in ceea ce spune: cand nu ai ce sa scrii, scrie despre cum e cand nu ai ce sa scrii.
Sfatul e dat de Cella Serghi in "Mirona" (sau "Cartea Mironei", exista sub ambele titluri) si citeaza la randul ei un alt scriitor (ma lasa memoria - Jules Renard? trebuie sa recitesc cartea).
E despre perseverenta de a fi scriitor. Ceea ce, in mod evident, inca nu sunt.
Subiecte au fost gramada de o saptamana incoace, dar chef si inspiratie ioc. In plus, au fost epuizate deja si in presa si pe bloguri.
Lista de subiecte e mare dar nici de ea n-am chef. Singurul lucru demn de mentionat e ca, desi nu m-as fi asteptat, am lacrimat putin cand a murit Michael Jackson. Si, iarasi spre rusinea mea (ce naiba am azi?), abia acum am aflat ca omul isi compunea singur TOT. Respect si regrete prea tarzii.
Ploaia asta nesuferita m-a despartit temporar de bicicleta. Biciclesc in naduf pe cea de acasa, n-are acelasi haz.
Recitesc carti, n-am chef de carti noi.
Contrar a ceea ce s-ar putea intelege, nu-s trista, nici deprimata de reintalnirea cu serviciul. M-am bucurat ca si pana acum de fiecare zi, de vederea muntilor dinspre valea Prahovei, de sandalele noi, de mancarea turceasca de aseara.. de absolut tot. Doar ca... n-am inspiratie. Sunt egoista si ma bucur la modul "no comment".
It's a process.
L.E. Nu e Jules Renard, ci Tolstoi, sfatuind un tanar scriitor.
Sfatul e dat de Cella Serghi in "Mirona" (sau "Cartea Mironei", exista sub ambele titluri) si citeaza la randul ei un alt scriitor (ma lasa memoria - Jules Renard? trebuie sa recitesc cartea).
E despre perseverenta de a fi scriitor. Ceea ce, in mod evident, inca nu sunt.
Subiecte au fost gramada de o saptamana incoace, dar chef si inspiratie ioc. In plus, au fost epuizate deja si in presa si pe bloguri.
Lista de subiecte e mare dar nici de ea n-am chef. Singurul lucru demn de mentionat e ca, desi nu m-as fi asteptat, am lacrimat putin cand a murit Michael Jackson. Si, iarasi spre rusinea mea (ce naiba am azi?), abia acum am aflat ca omul isi compunea singur TOT. Respect si regrete prea tarzii.
Ploaia asta nesuferita m-a despartit temporar de bicicleta. Biciclesc in naduf pe cea de acasa, n-are acelasi haz.
Recitesc carti, n-am chef de carti noi.
Contrar a ceea ce s-ar putea intelege, nu-s trista, nici deprimata de reintalnirea cu serviciul. M-am bucurat ca si pana acum de fiecare zi, de vederea muntilor dinspre valea Prahovei, de sandalele noi, de mancarea turceasca de aseara.. de absolut tot. Doar ca... n-am inspiratie. Sunt egoista si ma bucur la modul "no comment".
It's a process.
L.E. Nu e Jules Renard, ci Tolstoi, sfatuind un tanar scriitor.
Tuesday 23 June 2009
Tarja Turunen - Summer Storm tour - Bucuresti 2009
In ciuda controversei inca nerezolvate cu Mr. O'Malley asupra felului vocii de soprana pe care o are frumusetea asta scandinava, n-am cum sa neg faptul ca in ultimii ani Tarja a devenit vocea mea favorita.Vocea care canta cele mai multe melodii care-mi zbarlesc pielea.
A venit din nou aseara si am ascultat-o din nou cantand "Sleeping Sun".
Aseara am fost fericita vazand-o si ascultand-o. Si tare m-as bucura sa aflu ca lumina pe care am vazut-o la randul meu pe fata ei era la fel de adevarata. A fost unul din concertele cu cele mai lungi aplauze la care am fost vreodata si ea e artistul pe chipul caruia am vazut cel mai de aproape o imensa bucurie de a canta.
N-am multe de spus, cand sunt prea euforica vizavi de ceva ce m-a tulburat adanc devin incoerenta.
Bucurati-va urechile si cu astea, desi, oricat de frumos suna pe disc, vocea ei live le face sa paleasca:
- Nemo (cantecul asta merita candva un post separat, mi-e tare aproape de suflet)
- My Winter Storm
- My Little Phoenix
Pantaleon si vizitatoarele
Armata e in fata unei probleme de gravitate maxima: climatul amazonian ii impinge pe soldati la satisfacerea foarte deasa a anumitor nevoi de baza... Fiind pretentiosi si dispretuind solutia antica greceasca, fiintele de sex feminin din zona nu mai sunt in siguranta. Violurile se tin lant, pe sub garduri si in biserici. Natalitatea creste, reputatia armatei peruane e in cadere libera.
Problema e atat de grava incat capii armatei gasesc cea mai buna solutie cazona: infiintarea unui serviciu de prostituate aflat la dispozitia exclusiva a soldatilor. Insarcineaza cu acest proiect extrem de important si de secret pe capitanul Pantaleon Pantoja.
Pantaleon e un personaj extraordinar de savuros: iubeste armata pana la moarte si este cumplit de perfectionist. Pana sa ajunga capitan si sef de bordel a mai fost insarcinat cu supravegherea bucatariei (cand s-a ingrasat teribil deoarece insista sa verifice personal bunul mers al lucrurilor) si cu uniformele (facandu-si astfel reputatie de poponar deoarece ajunsese obsedat de stofe, moda si croitorie).
E lesne se priceput ce se intampla cu capitanul Pantoja, insarcinat de data aceasta cu organizarea secreta a bordelului cazon, dupa ce se relocheaza in jungla cu tot cu nevasta si mama care-l ingrijeste indeaproape si-i zice tot timpul "baietel".
Pe langa serviciul de recrutat/verificat/organizat curve (care, desigur, nu poate fi tinut secret), Pantita se loveste si de Mesager (vocea poporului de la radio) si de o secta ciudata care rastigneste tot ce prinde. Pantiland-ul (nume dat cu duiosie proiectului plin de succes al capitanului), secta Arcei si Mesagerul au de acum destine impletite. Iar in momentul in care tabloul se completeaza cu aparitia celei mai frumoase parasute, Brazilianca, vartejul nu mai poate fi oprit.
Sper ca e destul cat sa va fac sa cititi. Eu m-am amuzat teribil, cartea e scrisa in ritm alert, doar in dialoguri amestecate sau in rapoarte tipic cazone. Sfarsitul e previzibil dar plin de culoare si inteles.
Cartea asta imi redeschide cheful de Vargas Llosa, mi-a amintit de verva scrisului din "Matusa Julia si condeierul", poate la urmatorul raid prin librarii sa-mi mai completez colectia. Pana una-alta, il pun pe Pantita in raftul cu personaje favorite.
Sa traiti!
Saturday 20 June 2009
Barcelona - episode 7
Hai, un ultim efort, au aparut si pozele (aproape 1200, e cumplit de migalos sa stau sa fac selectie).
Ultima zi. Dureri de spate si picioare cat cuprinde.
Dimineata eu am sters-o la plaja, blestemandu-ma in sinea mea ca n-am fost desteapta mai devreme cat sa-mi dau seama ca programul ideal in Barcelona ar fi trebuit sa includa plaja mea singuratica de dimineata (Mr. nu suporta soarele) si tropaiala doar dupa-amiaza, ca sa putem ramane si noaptea tarziu in oras. Ma rog, mintea cea de pe urma, reteta va fi aplicata in viitoarele vacante de gen.
Dupa-amiaza am hotarat sa ignoram muzeul Picasso, desi era aproape, deoarece am vazut destule tablouri ale maestrului in muzee deja vizitate. Omul a pictat mult de tot asa ca sigur am sa am ocazia sa-l mai intalnesc.
Ultimul obiectiv: Poble Espanyol. Am crezut ca-i un soi de orasel cu cladiri specifice in miniatura.
Wrong - e un mini-oras in sine, cu 117 cladiri adunate din toata Spania, puse una langa alta astfel incat sa poti vizita intreaga tara in jumatate de zi.
Dupa satul spaniol mai aveam o ultima tinta: Corrida!
Adica Monumental, locul unde inca se mai tin corride in Barcelona. Conform afiselor, sunt destul de rare. Oricum nu cred ca as fi vrut sa vad una. In muzeu am fost doar noi si capetele impaiate de tauri eroici din trecut:
Asta-i culmea, intai ii omoara (cu glorie) in arena, dupa care ii agata de pereti. Mi s-a comunicat ca eu nu inteleg maretia unei corride. Probabil ca asa este. In curte miroase a balega, dusi de miros am putut admira si viitorii eroi, aflati inca in liniste la ei in grajd:
A doua zi ne-am intors la origini.
That's all, folks.
Ma dor degetele de atata scris si fundul de atata stat cu laptopul in brate.
Enjoy!
Ultima zi. Dureri de spate si picioare cat cuprinde.
Dimineata eu am sters-o la plaja, blestemandu-ma in sinea mea ca n-am fost desteapta mai devreme cat sa-mi dau seama ca programul ideal in Barcelona ar fi trebuit sa includa plaja mea singuratica de dimineata (Mr. nu suporta soarele) si tropaiala doar dupa-amiaza, ca sa putem ramane si noaptea tarziu in oras. Ma rog, mintea cea de pe urma, reteta va fi aplicata in viitoarele vacante de gen.
Dupa-amiaza am hotarat sa ignoram muzeul Picasso, desi era aproape, deoarece am vazut destule tablouri ale maestrului in muzee deja vizitate. Omul a pictat mult de tot asa ca sigur am sa am ocazia sa-l mai intalnesc.
Ultimul obiectiv: Poble Espanyol. Am crezut ca-i un soi de orasel cu cladiri specifice in miniatura.
Wrong - e un mini-oras in sine, cu 117 cladiri adunate din toata Spania, puse una langa alta astfel incat sa poti vizita intreaga tara in jumatate de zi.
Dupa satul spaniol mai aveam o ultima tinta: Corrida!
Adica Monumental, locul unde inca se mai tin corride in Barcelona. Conform afiselor, sunt destul de rare. Oricum nu cred ca as fi vrut sa vad una. In muzeu am fost doar noi si capetele impaiate de tauri eroici din trecut:
Asta-i culmea, intai ii omoara (cu glorie) in arena, dupa care ii agata de pereti. Mi s-a comunicat ca eu nu inteleg maretia unei corride. Probabil ca asa este. In curte miroase a balega, dusi de miros am putut admira si viitorii eroi, aflati inca in liniste la ei in grajd:
A doua zi ne-am intors la origini.That's all, folks.
Ma dor degetele de atata scris si fundul de atata stat cu laptopul in brate.
Enjoy!
Barcelona - episode 6
Ziua Gaudi.
Cum vazusem deja Palau Guell (e pe La Rambla) si Sagrada Familia, am facut o lista cu restul de case de vizitat si am luat-o din loc. Gaudi a construit ceva, nu gluma, era clar ca aveam treaba multa.
La prima oprire am nimerit in ceva ce se pare ca sa numeste Marul Discordiei, adica o zona de cateva zeci de metri in care se afla trei case foarte speciale apartinand de trei arhitecti foarte vestiti ai Barcelonei: Casa Lleo Morera, Casa Amatller si, ceea ce ne interesa pe noi, Casa Batllo.
Asta e Casa Batllo inainte si dupa sa puna mana Gaudi pe ea haha.
La Batllo ni s-a parut cam usturatoare intrarea asa ca dupa ce au fost destule poze, am luat-o la pas spre cea mai faimoasa casa gaudiana: Casa Mila (La Pedrera).
Asta e uimitoare. Se poate vizita destul de mult in interior, inclusiv un apartament amenajat ca atunci cand a fost construita casa, exista un spatiu destinat unui mini-muzeu Gaudi la mansarda si poti urca pe acoperis unde e un super-spectacol, toate hornurile si aerisirile (chestii utile) su fost mascate cam asa:
Mai era de vazut Casa Vicens dar deja incepusem sa avem iar dureri in oase, la Casa Mila am mers mult de tot prin interior.
Ca si curiozitate, in spatiul de expozitii temporare din La Pedrera era o expozitie de paleontologie. Am vazut acolo cel mai vechi oscior de om posibil, o falanga datata acum 1,3 milioane de ani. Uimitor indeed.
Next stop: Parc Guell.
Ca sa ajungem acolo am urcat de ne-au iesit ochii. Strazile din jur sunt foarte foarte inclinate, din loc in loc exista totusi - Slava Domnului si Primariei - scari rulante.
Am intrat prin partea din spate si cea mai inalta a parcului. Se vede de acolo Barcelona ca-n palma (o mai vazusem si de sus de pe Montjuic si din turn de la Sagrada Familia, dar cine poate rezista unei noi panorame?).
Deja ne obisnuisem cu stilui specific asa ca intalnirea cu terasa principala nu ne-a mai provocat exclamatii. A fost si foarte cald, asa ca in loc de zacut pe bancile in forma de sarpe, aflate in plin soare, am preferat o umbrela si o carafa de un litru juma' de sangria. Useless to say, dupa atata sangria viata a redevenit surazatoare si am avut destul elan sa luam la pas si restul parcului. Tare mi-as dori sa stiu cum e in parcul asta mai pe primavara.
Intrarea:
Si dragonul care o pazeste:
Si gata.
Cum vazusem deja Palau Guell (e pe La Rambla) si Sagrada Familia, am facut o lista cu restul de case de vizitat si am luat-o din loc. Gaudi a construit ceva, nu gluma, era clar ca aveam treaba multa.
La prima oprire am nimerit in ceva ce se pare ca sa numeste Marul Discordiei, adica o zona de cateva zeci de metri in care se afla trei case foarte speciale apartinand de trei arhitecti foarte vestiti ai Barcelonei: Casa Lleo Morera, Casa Amatller si, ceea ce ne interesa pe noi, Casa Batllo.
Asta e Casa Batllo inainte si dupa sa puna mana Gaudi pe ea haha.La Batllo ni s-a parut cam usturatoare intrarea asa ca dupa ce au fost destule poze, am luat-o la pas spre cea mai faimoasa casa gaudiana: Casa Mila (La Pedrera).
Asta e uimitoare. Se poate vizita destul de mult in interior, inclusiv un apartament amenajat ca atunci cand a fost construita casa, exista un spatiu destinat unui mini-muzeu Gaudi la mansarda si poti urca pe acoperis unde e un super-spectacol, toate hornurile si aerisirile (chestii utile) su fost mascate cam asa:
Mai era de vazut Casa Vicens dar deja incepusem sa avem iar dureri in oase, la Casa Mila am mers mult de tot prin interior.
Ca si curiozitate, in spatiul de expozitii temporare din La Pedrera era o expozitie de paleontologie. Am vazut acolo cel mai vechi oscior de om posibil, o falanga datata acum 1,3 milioane de ani. Uimitor indeed.
Next stop: Parc Guell.
Ca sa ajungem acolo am urcat de ne-au iesit ochii. Strazile din jur sunt foarte foarte inclinate, din loc in loc exista totusi - Slava Domnului si Primariei - scari rulante.
Am intrat prin partea din spate si cea mai inalta a parcului. Se vede de acolo Barcelona ca-n palma (o mai vazusem si de sus de pe Montjuic si din turn de la Sagrada Familia, dar cine poate rezista unei noi panorame?).
Deja ne obisnuisem cu stilui specific asa ca intalnirea cu terasa principala nu ne-a mai provocat exclamatii. A fost si foarte cald, asa ca in loc de zacut pe bancile in forma de sarpe, aflate in plin soare, am preferat o umbrela si o carafa de un litru juma' de sangria. Useless to say, dupa atata sangria viata a redevenit surazatoare si am avut destul elan sa luam la pas si restul parcului. Tare mi-as dori sa stiu cum e in parcul asta mai pe primavara.
Intrarea:
Si dragonul care o pazeste:
Si gata.
Barcelona - episode 5
Zi linistita. Dimineata la cumparaturi - subtirel, n-aveam dispozitia necesara. Ca de obicei, am venit acasa numai cu sandale si haine de vacanta, nu sunt in stare sa cumpar haine "serioase".
Dupa-amiaza am zis sa ne odihnim picioarele greu incercate si am plecat cu vaporul pe Mediterana. Doar ca Mediterana avea alte planuri, adica era un pic cam agitata pentru gustul meu. Trei antivomitive mai tarziu, reusisem sa supravietuiesc la trei sferturi din calatorie. Ultimul sfert m-a ucis total, consfintind pentru totdeauna raul meu de mare. In Grecia am reusit sa ma pun pe picioare turnand cu generozitate ouzo in gat, aici n-am mai avut sansa... Evident, restul lumii parea sa se amuze de minune. Of.
La intoarcere era deja cinci, nu mai era mult timp de vizitat, mai ales ca ne-am oprit sa ne si indopam cu sangria. Am ales traseul religios, adica cele doua catedrale din imediata apropiere a portului.
Prima: Santa Maria del Mar. Aici recunosc ca am ajuns cam ametita dupa carafa de sangria mai sus-mentionata, asa ca m-am emotionat grozav. Imi place mult ca in bisericile catolice poti sa stai jos, ori in centru ori in capelele laterale, si sa stai de vorba cu Dumnezeu sau cu ce sfant vrei tu cat timp ai chef si cat crezi ca are El dispozitie sa te asculte. Aveam chef sa stau pe bancuta dar n-am experienta in discutiile cu Divinitatea, asa ca am luat-o usurel la pas prin capele.
(Am blestemat deja in destule randuri chichinetele ortodoxe pentru lipsa de sprijin lombar care te face sa uiti foarte repede de toata cuviosenia. Ma rog, nu discutam aici de convertire pe motiv de scaune dar tare ma intreb care-i motivul lipsei lor de la ortodocsi.)
Al doilea edificiu se numeste chiar Catedrala: este cea mai veche biserica a lor si cumva inima orasului. Se ridica pe locul unei vechi capele vizigote si contine cripta Sfintei Eulalia, care inteleg eu ca e sfanta protectoare a orasului.
Catedrala se afla in mijlocul ramasitelor romane ale Barcelonei, asa ca s-au mai facut o gramada de poze la ruine, resturi de apeducte, ziduri (citez aproximativ: "tu chiar crezi ca zidul ala e de pe vremea romanilor? uita-te ce bine arata pietrele") si basoreliefuri.
Cum de la Catedrala ne-au scos paznicii ca se facuse seara rau, povestea va continua cu Ziua Gaudi.
BRB.
Dupa-amiaza am zis sa ne odihnim picioarele greu incercate si am plecat cu vaporul pe Mediterana. Doar ca Mediterana avea alte planuri, adica era un pic cam agitata pentru gustul meu. Trei antivomitive mai tarziu, reusisem sa supravietuiesc la trei sferturi din calatorie. Ultimul sfert m-a ucis total, consfintind pentru totdeauna raul meu de mare. In Grecia am reusit sa ma pun pe picioare turnand cu generozitate ouzo in gat, aici n-am mai avut sansa... Evident, restul lumii parea sa se amuze de minune. Of.
La intoarcere era deja cinci, nu mai era mult timp de vizitat, mai ales ca ne-am oprit sa ne si indopam cu sangria. Am ales traseul religios, adica cele doua catedrale din imediata apropiere a portului.
Prima: Santa Maria del Mar. Aici recunosc ca am ajuns cam ametita dupa carafa de sangria mai sus-mentionata, asa ca m-am emotionat grozav. Imi place mult ca in bisericile catolice poti sa stai jos, ori in centru ori in capelele laterale, si sa stai de vorba cu Dumnezeu sau cu ce sfant vrei tu cat timp ai chef si cat crezi ca are El dispozitie sa te asculte. Aveam chef sa stau pe bancuta dar n-am experienta in discutiile cu Divinitatea, asa ca am luat-o usurel la pas prin capele.
(Am blestemat deja in destule randuri chichinetele ortodoxe pentru lipsa de sprijin lombar care te face sa uiti foarte repede de toata cuviosenia. Ma rog, nu discutam aici de convertire pe motiv de scaune dar tare ma intreb care-i motivul lipsei lor de la ortodocsi.)
Al doilea edificiu se numeste chiar Catedrala: este cea mai veche biserica a lor si cumva inima orasului. Se ridica pe locul unei vechi capele vizigote si contine cripta Sfintei Eulalia, care inteleg eu ca e sfanta protectoare a orasului.
Catedrala se afla in mijlocul ramasitelor romane ale Barcelonei, asa ca s-au mai facut o gramada de poze la ruine, resturi de apeducte, ziduri (citez aproximativ: "tu chiar crezi ca zidul ala e de pe vremea romanilor? uita-te ce bine arata pietrele") si basoreliefuri.
Cum de la Catedrala ne-au scos paznicii ca se facuse seara rau, povestea va continua cu Ziua Gaudi.
BRB.
Barcelona - episode 4 - CURSA
Si acum imi tremura genunchii cand ma gandesc la cursa asta.
Am plecat foarte de dimineata, motivele fiind evitarea aglomeratiei din tren si prinderea a cat mai multe motoare pe circuit (sa prindem si sesiunile matinale de warm-up).
Trenul era liber ca-n palma, nu incepuse inca nici caldura mare cand am ajuns.
Aglomeratia in schimb se simtea din plin. N-am trecut pe langa parcarile de masini dar am trecut printr-una de motociclete. OMFG - nu am vazut niciodata atatea in acelasi loc, basca expozitia de modele. Mi s-a atras atentia asupra unei Honda Valkyrie, model de colectie. Ce mai, fosgaia de motoare iar sufletul meu se ineca de invidie, vreau si eu sa merg pe motor, de ce m-am nascut in tara gresita?
Paranteza: motoarele (si bicicletele) in traficul spaniol sunt foarte respectate. Ce-i drept, merg corect, semnalizeaza si toate cele. Cam jumatate din vehiculele de pe strada sunt cu doua roti si nu cred ca soferii au de ce sa se planga. Exista parcari speciale, in oras se folosesc multe scutere, toata lumea are casca si proprietarii variaza intre pustoaice blonde si imbracate de plaja pana la domni in costum si la babute. Da, am vazut o babuta pe scuter si ne-a placut de ea la nebunie.
Scuterele NU au benzi speciale de circulatie si nici bicicletele n-au prea multe. Pur si simplu merg in traficul normal, toata lumea isi respecta co-participantii la trafic. Atat. Inchid paranteza.
Cursele acum:
125 cc (adica pustii aia de as putea sa le fiu ma-sa): cursa asta e grozava, are toata colectia de wannabe's. Simti energia de pe circuit, dorinta lor de a fi buni pe viespile alea mititele si rapide (ca si comparatie, un motor de 125 facea un tur in cam 1 min 52 sec iar un motor de clasa motogp il facea cu 10 secunde mai repede). Ce vreau sa spun e ca merg al naibii de repede si astia micii.
A fost bataie mare intre primii doi (Julian Simon - spaniol si Andrea Iannone - italian), au mers umar la umar toata cursa, condusa majoritar de Simon. Incredibilul s-a produs pe intrarea pe ultimul tur, cand Simon a crezut ca se termina cursa, a ridicat bratele a victorie, toti cei de pe circuit au inceput sa urle de suparare, a inteles, i-a dat iarasi bice, pierduse multe locuri, si a reusit sa faca un ultim tur (ce-o fi fost in sufletul lui...) de exceptie, reusind sa termine al treilea la un photo-finish foarte foarte inghesuit. Fuckin' unbelievable.
(foto: ceata de mici razboinici in a doua curba a cursei)
250 cc: aici erau ceva razbunari divine care se cereau si care s-au intamplat. Cursa precedenta (Mugello) fusese de infarct, cu un duel extraordinar intai intre Marco Simoncelli si Alvaro Bautista in care Simoncelli l-a fortat (din greseala zic eu) pe Bautista (care era primul) si au iesit amandoi in decor, au revenit in cursa pe locurile 2 si 3, iar cursa s-a terminat cu un ultim tur de pista apoteotic in care Simoncelli si Mattia Pasini (cel care-i depasise la iesirea in decor) s-au depasit de OPT ori, Pasini reusind pana la urma sa castige.
Intreaga Spanie e ofticata pe Simoncelli, cel care i-a furat atunci victoria favoritului Bautista, si blestemele l-au ajuns. A pornit bine dar a cazut si pana la urma abandonat. Bautista s-a razbunat astfel elegant si fara efort, a condus cursa de la un cap la altul. Evenimentul superb a fost depasirea pe ultimul tur a lui Hector Barbera (tot spaniol) de catre Hiro Aoyama. Foarte frumos.
Ce sa mai zic, desi depasise pe un spaniol, omul a primit o gramada de aplauze in turul de onoare.
(foto: Bautista imediat dupa victorie)
MotoGP: oooo, daaaaa.
Si acum simt ca-mi bate inima mai repede, povestind.
Inainte de incepere am fost anuntati ca pe circuit se afla 88 502 persoane. Nu cred ca o sa mai ajung curand la un eveniment de o asemenea marime. Circuitul avea si tribune goale, ceea ce ne-a dus la concluzia aproximativa ca acest circuit ar inghite cam 100-120 000 de suflete. Un tur de pista are cam 4,8 km si e inconjurat de tribune enorme. Noi am avut niste locuri excelente, am aproximat ca vedeam live cam jumatate din circuit, restul pe ecranul aflat exact in fata noastra. Excelent.
Si au plecat.
N-am simtit timpul in cursa asta. Nu stiu cand a inceput si cum s-a scurs. N-am simtit soare in ceafa, n-am vazut decat motoarele si afisajul. Nu stiu nimic decat cum aratau cei doi magnifici, Rossi si Lorenzo, care au facut ceva superb de la un cap la altul. Lorenzo a condus aproape toata cursa cu Rossi in ceafa, Rossi l-a depasit in a doua parte a cursei in felul lui lin si aparent fara efort, pe sfarsit Lorenzo l-a prins si a depasit la fel de elegant, apoi, pe ultima curba, cand imi luasem toate gandurile de la o victorie a numarului 46 de pe sapca mea, am vazut ce n-am mai vazut niciodata: o depasire si, cateva secunde dupa, VICTORIE.
(Rossi se pregateste de depasire - prima)
Asta a fost fericire in stare pura.
(foto: THE winner, inca in cursa).
Atat pentru ziua asta. Restul zilei nu a mai contat, nu mai conteaza nimic decat acele ultime secunde.
Am plecat foarte de dimineata, motivele fiind evitarea aglomeratiei din tren si prinderea a cat mai multe motoare pe circuit (sa prindem si sesiunile matinale de warm-up).
Trenul era liber ca-n palma, nu incepuse inca nici caldura mare cand am ajuns.
Aglomeratia in schimb se simtea din plin. N-am trecut pe langa parcarile de masini dar am trecut printr-una de motociclete. OMFG - nu am vazut niciodata atatea in acelasi loc, basca expozitia de modele. Mi s-a atras atentia asupra unei Honda Valkyrie, model de colectie. Ce mai, fosgaia de motoare iar sufletul meu se ineca de invidie, vreau si eu sa merg pe motor, de ce m-am nascut in tara gresita?
Paranteza: motoarele (si bicicletele) in traficul spaniol sunt foarte respectate. Ce-i drept, merg corect, semnalizeaza si toate cele. Cam jumatate din vehiculele de pe strada sunt cu doua roti si nu cred ca soferii au de ce sa se planga. Exista parcari speciale, in oras se folosesc multe scutere, toata lumea are casca si proprietarii variaza intre pustoaice blonde si imbracate de plaja pana la domni in costum si la babute. Da, am vazut o babuta pe scuter si ne-a placut de ea la nebunie.
Scuterele NU au benzi speciale de circulatie si nici bicicletele n-au prea multe. Pur si simplu merg in traficul normal, toata lumea isi respecta co-participantii la trafic. Atat. Inchid paranteza.
Cursele acum:
125 cc (adica pustii aia de as putea sa le fiu ma-sa): cursa asta e grozava, are toata colectia de wannabe's. Simti energia de pe circuit, dorinta lor de a fi buni pe viespile alea mititele si rapide (ca si comparatie, un motor de 125 facea un tur in cam 1 min 52 sec iar un motor de clasa motogp il facea cu 10 secunde mai repede). Ce vreau sa spun e ca merg al naibii de repede si astia micii.
A fost bataie mare intre primii doi (Julian Simon - spaniol si Andrea Iannone - italian), au mers umar la umar toata cursa, condusa majoritar de Simon. Incredibilul s-a produs pe intrarea pe ultimul tur, cand Simon a crezut ca se termina cursa, a ridicat bratele a victorie, toti cei de pe circuit au inceput sa urle de suparare, a inteles, i-a dat iarasi bice, pierduse multe locuri, si a reusit sa faca un ultim tur (ce-o fi fost in sufletul lui...) de exceptie, reusind sa termine al treilea la un photo-finish foarte foarte inghesuit. Fuckin' unbelievable.
(foto: ceata de mici razboinici in a doua curba a cursei)250 cc: aici erau ceva razbunari divine care se cereau si care s-au intamplat. Cursa precedenta (Mugello) fusese de infarct, cu un duel extraordinar intai intre Marco Simoncelli si Alvaro Bautista in care Simoncelli l-a fortat (din greseala zic eu) pe Bautista (care era primul) si au iesit amandoi in decor, au revenit in cursa pe locurile 2 si 3, iar cursa s-a terminat cu un ultim tur de pista apoteotic in care Simoncelli si Mattia Pasini (cel care-i depasise la iesirea in decor) s-au depasit de OPT ori, Pasini reusind pana la urma sa castige.
Intreaga Spanie e ofticata pe Simoncelli, cel care i-a furat atunci victoria favoritului Bautista, si blestemele l-au ajuns. A pornit bine dar a cazut si pana la urma abandonat. Bautista s-a razbunat astfel elegant si fara efort, a condus cursa de la un cap la altul. Evenimentul superb a fost depasirea pe ultimul tur a lui Hector Barbera (tot spaniol) de catre Hiro Aoyama. Foarte frumos.
Ce sa mai zic, desi depasise pe un spaniol, omul a primit o gramada de aplauze in turul de onoare.
(foto: Bautista imediat dupa victorie)
MotoGP: oooo, daaaaa.
Si acum simt ca-mi bate inima mai repede, povestind.
Inainte de incepere am fost anuntati ca pe circuit se afla 88 502 persoane. Nu cred ca o sa mai ajung curand la un eveniment de o asemenea marime. Circuitul avea si tribune goale, ceea ce ne-a dus la concluzia aproximativa ca acest circuit ar inghite cam 100-120 000 de suflete. Un tur de pista are cam 4,8 km si e inconjurat de tribune enorme. Noi am avut niste locuri excelente, am aproximat ca vedeam live cam jumatate din circuit, restul pe ecranul aflat exact in fata noastra. Excelent.
Si au plecat.
N-am simtit timpul in cursa asta. Nu stiu cand a inceput si cum s-a scurs. N-am simtit soare in ceafa, n-am vazut decat motoarele si afisajul. Nu stiu nimic decat cum aratau cei doi magnifici, Rossi si Lorenzo, care au facut ceva superb de la un cap la altul. Lorenzo a condus aproape toata cursa cu Rossi in ceafa, Rossi l-a depasit in a doua parte a cursei in felul lui lin si aparent fara efort, pe sfarsit Lorenzo l-a prins si a depasit la fel de elegant, apoi, pe ultima curba, cand imi luasem toate gandurile de la o victorie a numarului 46 de pe sapca mea, am vazut ce n-am mai vazut niciodata: o depasire si, cateva secunde dupa, VICTORIE.
(Rossi se pregateste de depasire - prima)Asta a fost fericire in stare pura.
(foto: THE winner, inca in cursa).Atat pentru ziua asta. Restul zilei nu a mai contat, nu mai conteaza nimic decat acele ultime secunde.
Barcelona - episode 3
In sfarsit, mergem la cuursaaaa!
Prima dimineata a debutat apoteotic pentru nervii mei. Adica era sa ma pierd prin gara. Au ei un sistem de acces ca la metrou, bagi biletul, se deschide o usa si intri pe peron.
Dubla greseala: prima: ne-am dus la poarta de acces gresita. A doua: domnul a intrat, la mine nu a vrut usa aia automata sa se deschida si am ramas pe afara.
Inutil de spus: nici naiba din personalul garii spanione nu vorbea engleza. Cu chiu cu vai m-am inteles cu cineva de la informatii care m-a trimis la alta poarta de intrare, dupa ce am incercat sa intru prin vreo cinci locuri am ajuns in sfarsit cu lacrimile la brau la peronul corect, unde, bineinteles, eram singura. Multumesc cerului pentru roaming, asa am reusit sa directionez si pe Mr. O'Malley la peronul corect.
Naiba s-o ia de treaba, jur ca nu aveam cum sa ghicim la ce peron trebuia sa ajungem. Enfin...
Trenul asta e un miracol: o retea foarte mare si rapida care face legatura intre oras si periferii. Vine la fiecare jumatate de ora, e foarte foarte foarte curat si exact. Si cu aer conditionat. In juma de ora de la plecare ajunsesem la Montmelo.
La Montmelo trenul te lasa la aproape o ora de mers pe jos pana la circuit dar din fericire mergi doar vreo 20 de minute pana la un titicar gratuit care ne-a dus pana la botul calului.
Cald, monser. La Montmelo nu mai e langa mare. Plus cantitatea de beton, plus tribune mari de fier. Partea buna: o gramada de tarabe, cozi mici, servire rapida, bude destule si curate. Circuitul e organizat mai mult decat exemplar, ochiometric poate inghiti undeva intre 100 si 120 de mii de suflete (o sa detaliez la ziua urmatoare).
Asta a fost ziua in care ne-am parlit mai serios partile expuse la soare, n-a fost nici fir de nor. Oricum nu mai conta, fericirea de a intinde mana spre circuit zicand "uite-l pe Rossi" a intrecut orice. Sunetul ala facea uitat si drumul de doua ore, si soarele din ceafa, si praful din sandale.
Am prins toate trei sesiunile de calificare la toate cele trei clase, cu dezamagirea (micuta totusi) ca Il Dottore era ca de obicei al doilea, depasit de tanarul si ambitiosul sau coleg de echipa. Hmpf.
Seara am petrecut-o pe plaja, am dat praful jos cu o baie in Mediterana. Sigur, iarasi o sa ma scap in consideratii d-alea de gen "ce misto e la astia si ce naspa e la noi" dar, merde, pe plaja aia nu era nici un gunoias aruncat iar apa era curatica si limpede de-i vedeam fundul...
Cina cu scoici si inapoi acasa, a doua zi trebuia s-o luam din loc foarte devreme. CURSA.
Prima dimineata a debutat apoteotic pentru nervii mei. Adica era sa ma pierd prin gara. Au ei un sistem de acces ca la metrou, bagi biletul, se deschide o usa si intri pe peron.
Dubla greseala: prima: ne-am dus la poarta de acces gresita. A doua: domnul a intrat, la mine nu a vrut usa aia automata sa se deschida si am ramas pe afara.
Inutil de spus: nici naiba din personalul garii spanione nu vorbea engleza. Cu chiu cu vai m-am inteles cu cineva de la informatii care m-a trimis la alta poarta de intrare, dupa ce am incercat sa intru prin vreo cinci locuri am ajuns in sfarsit cu lacrimile la brau la peronul corect, unde, bineinteles, eram singura. Multumesc cerului pentru roaming, asa am reusit sa directionez si pe Mr. O'Malley la peronul corect.
Naiba s-o ia de treaba, jur ca nu aveam cum sa ghicim la ce peron trebuia sa ajungem. Enfin...
Trenul asta e un miracol: o retea foarte mare si rapida care face legatura intre oras si periferii. Vine la fiecare jumatate de ora, e foarte foarte foarte curat si exact. Si cu aer conditionat. In juma de ora de la plecare ajunsesem la Montmelo.
La Montmelo trenul te lasa la aproape o ora de mers pe jos pana la circuit dar din fericire mergi doar vreo 20 de minute pana la un titicar gratuit care ne-a dus pana la botul calului.
Cald, monser. La Montmelo nu mai e langa mare. Plus cantitatea de beton, plus tribune mari de fier. Partea buna: o gramada de tarabe, cozi mici, servire rapida, bude destule si curate. Circuitul e organizat mai mult decat exemplar, ochiometric poate inghiti undeva intre 100 si 120 de mii de suflete (o sa detaliez la ziua urmatoare).
Asta a fost ziua in care ne-am parlit mai serios partile expuse la soare, n-a fost nici fir de nor. Oricum nu mai conta, fericirea de a intinde mana spre circuit zicand "uite-l pe Rossi" a intrecut orice. Sunetul ala facea uitat si drumul de doua ore, si soarele din ceafa, si praful din sandale.
Am prins toate trei sesiunile de calificare la toate cele trei clase, cu dezamagirea (micuta totusi) ca Il Dottore era ca de obicei al doilea, depasit de tanarul si ambitiosul sau coleg de echipa. Hmpf.
Seara am petrecut-o pe plaja, am dat praful jos cu o baie in Mediterana. Sigur, iarasi o sa ma scap in consideratii d-alea de gen "ce misto e la astia si ce naspa e la noi" dar, merde, pe plaja aia nu era nici un gunoias aruncat iar apa era curatica si limpede de-i vedeam fundul...
Cina cu scoici si inapoi acasa, a doua zi trebuia s-o luam din loc foarte devreme. CURSA.
Friday 19 June 2009
De ce Barcelona ?
Pai in primul rand pentru ca e orasu' de langa Montmelo. Unde se afla "Circuit de Catalunya". Care printre altele gazduieste si o etapa din MotoGP. La care (MotoGP) subsemnatu + Duchess ne uitam ca apucatii de vreo 3 ani (primii 2 pe Eurosport, anu' asta pe unde apucam). Gandul ca o sa il vedem de aproape pe "Il Dottore" ne-a facut sa alegem destinatia asta (pe langa motive de "unde stam fara sa ne dam salariile pe ultimul an" sau "cate sute de km sunt intre prima asezare si circuit").
Dar dupa ce am ajuns acolo, intrebarea de mai sus a inceput sa primeasca mult mai multe raspunsuri. Nu neaparat in vreo ordine anume ...
Amestecul de vechi si nou, de cladiri de la 1700 si turnuri din otel/sticla e genial. Sa nu mai spunem ca la ei si cladirile de birouri au stil. Si tot ce construiesc, au grija sa se integreze frumos in peisaj. N-am avut un obiectiv destul de "wide" la aparat ca sa arate "El Corte Ingles" (ditai Mall-ul) alaturi de cladirea "Banco Espagnol de Credito" din Piata Catalunya. Una e contemporana cu mine, alta cu stramosii lui Alexandru Ioan Cuza ... si nu stiu cum, da' ambele se integreaza in peisaj.
Apoi, Sagrada Familia. Chestia asta merita vazuta. E imensa. Uriasa. Si pe fiecare centimetru patrat al cladirii, la interior sau la exterior, detalii - toate simbolizand ceva. Daca nu ti-ar spune cineva de la intrare ca asta e o catedrala, poti trece prin ea de la un cap la altul ca printr-un experiment neterminat de arhitectura.
Cand ajungi la poalele cladirii, e greu sa nu ramai masca. La prima vedere, ai impresia ca cineva a aruncat zidurile si turnurile alea acolo, fara vreo noima. Dupa care, daca privesti cu atentie, incepi sa pui cap la cap detaliile - fiecare sculptura sau basorelief incep sa capete sens.
Umbla vorba ca principalu' realizator - Antoni Gaudi (arhitectu' al carui nume e pe mai toate cladirile marcante ale orasului) - a inventat un sistem de calcul al rezistentelor care i-a permis sa puna pe picioare edificiul in cauza (vezi mai jos). Teoria lui era ca daca rastorni increngatura aia de lanturi si inlocuiesti fiecare lant cu o grinda, "rezultatul" va sta bine mersi in picioare. Nu trebuie sa mai adaug ca realitatea (si stiinta, ulterior) i-au dat dreptate.
Montjuic - o fortareata plasata strategic pe un deal la marginea orasului (imagine luata dinspre port, orasul e la dreapta). Cred ca pe vremea galioanelor, era o binecuvantare sa stai tupilat dupa zidurile alea si sa arunci cu tot ce-ti intra pe gura tunului catre nesimtitii care vroiau sa te cotropeasca. Unde mai pui ca mai e si construita dupa principiile lui Vauban (cica la vremea aia era imposibil sa cuceresti prin asediu asa ceva).
Portul orasului - alt raspus la intrebarea din titlu. In paranteza fie spus, ca unul crescut in spiritul "tara noastra e cea mai frumoasa" ma oftic ingrozitor cand vad cum unii stiu sa transforme orice ra**** in obiectiv turistic si pe deasupra stiu sa il faca si atragator ochiului. In port te intalnesti cu o padure de catarge (pana nu te uiti cu atentie nu pricepi cum mama naibii se poate scoate o nava fix din mijloc) si cu un ponton care face legatura cu zona de "distractie" - una bucata Mall, una bucata acvariu - in care afar' de balene au pus cam toata fauna marina, de ne-a luat 2 ore sa-l colindam - una bucata cinematograf Imax si una bucata promenada, cu multiple terase. In plus, ofera si calatorie pe mare cu vaporasu' (catamaran de dimensiuni apreciabile, cu bar la parter si scaune la etaj, sa simta si turistu' daca are sange de palicar in vine).
Sa continuam: parcurile. Mai mici decat in Bucuresti (poate cu exceptia parcului ce inconjoara Montjuic, da' ala nu se pune ca e la marginea orasului) - tocma' bune sa-ti ofere ceva relaxare fara sa te simti ca'n Codrii Vlasiei. Si fara sa iti ia 2 ore sa le dai ocol cu masina, blestamand pe idiotu' care a trantit ditai pleasca in mijlocul orasului. A, si in loc de caini comunitari barcelonezii au lasat in libertate pauni si diverse pasari de apa (n-am reusit sa le identific). Si nu stiu cum se face ca n-am auzit pe nici un membru al vreunei familii povestind sa se auda 3 alei mai incolo ce i-au vomitat plozii la masa de pranz anterioara ...
Dupa parcuri vine plaja. Unde totu' e perfect - nisipu', apa, curatenia, dusurile si mai ales LINISTEA. N-am auzit decat niste suave acorduri de flamenco (varianta locala a manelelor) ce proveneau de la terasele amplasate strategic in zonei cu nisip. Nu tu miros de mici si bere, nu tu gunoi revarsand din ghenele puse in mijlocu' drumului, nu tu burtosi cu lantu' de la poarta aurit si atarnat de gatlej, nu tu manele sau house - eu nu stiu cum pot spaniolii sa se relaxe in mijlocul unui asa plictis.
Apoi, Gaudi. Tipul asta s-a nascut cu vreo doua secole inainte de vreme. Ce a reusit sa faca - vedeti partial prin pozele postate de consoarta De retinut ca tot ce a proiectat si ridicat e cumva inspirat din natura. Copaci, stanci, scoici, valuri - totul se regaseste armonios in structura sau decorul unor cladiri parca certate cu unghiurile drepte. Am avut impresia pentru un moment ca eram in "The Shire" si urma sa intru intr-un barlog cu usa rotunda. Neaparat de vazut - desi numa' sa vizitezi Casa Mila (care cred eu e si cea mai frumoasa) iti ia vreo 2 ore bune.
In aceeasi nota - Parc Gueill. Aici Gaudi si-a dat in petic. Toate cladirile par a fi facute din bomboane. A construit poduri care seamana cu o increngatura de copaci si terase cu bancile de forma valurilor. Si-a construit si lui o casa mult mai putin spectaculoasa decat restul realizarilor. Si care mai e si roz pe deasupra.
La modul mai general, orasul iti da impresia ca dupa fiecare colt te asteapta o surpriza. Mimi la un capat al Ramblei, artisti care iti fac portretul in carbune sau caricatura la celalalt, terase in mjilocul strazii cu chelneri incarcati cu paella care trec strada ca sa te serveasca, o piata alimentara care e in sine atractie turistica, acrobati de strada care se produc prin fata teraselor, totul natural si fara fite.
Daca cineva isi face griji privind deplasarea - orasul are 8 magistrale de metro (a 9-a in constructie), servicii de "rent-a-bike" (cu abonament sau pentru "city tour") si "rent-a-scooter". Si ca veni vorba de scutere - Barcelona face serios concurenta Amsterdam-ului la capitolul deplasare pe doua roti. Doar ca spaniolii sunt mai puturosi si prefera tractiunea mecanica celei "animale". Indiferent de sex si varsta, lumea de acolo pare sa fi priceput ca rostul autovehiculelor e sa te deplaseze de la A la B in cel mai scurt timp. Asa ca au renuntat pe capete la "conserve" in favoarea "open space"/2 roti. Mai adaug doar ca la ei odata cu motoru' se poarta si casca - fara exceptie.
Dar ce e poate mai important - Barcelona mi-a dat impresia unui oras in care nimeni nu incearca sa para mai cu trei oo. E primitor si confortabil - totul pare facut cu cap, lipsesc contradictiile care inconstient ne obosesc si ne mananca zilele pe aicea. Poate ca asa trebuie sa fie. Poate ne-am obisnuit noi atat de mult cu stupidul si absurdul incat un oras normal ni se pare iesit din comun.
Dar dupa ce am ajuns acolo, intrebarea de mai sus a inceput sa primeasca mult mai multe raspunsuri. Nu neaparat in vreo ordine anume ...
Amestecul de vechi si nou, de cladiri de la 1700 si turnuri din otel/sticla e genial. Sa nu mai spunem ca la ei si cladirile de birouri au stil. Si tot ce construiesc, au grija sa se integreze frumos in peisaj. N-am avut un obiectiv destul de "wide" la aparat ca sa arate "El Corte Ingles" (ditai Mall-ul) alaturi de cladirea "Banco Espagnol de Credito" din Piata Catalunya. Una e contemporana cu mine, alta cu stramosii lui Alexandru Ioan Cuza ... si nu stiu cum, da' ambele se integreaza in peisaj.
Apoi, Sagrada Familia. Chestia asta merita vazuta. E imensa. Uriasa. Si pe fiecare centimetru patrat al cladirii, la interior sau la exterior, detalii - toate simbolizand ceva. Daca nu ti-ar spune cineva de la intrare ca asta e o catedrala, poti trece prin ea de la un cap la altul ca printr-un experiment neterminat de arhitectura.
Cand ajungi la poalele cladirii, e greu sa nu ramai masca. La prima vedere, ai impresia ca cineva a aruncat zidurile si turnurile alea acolo, fara vreo noima. Dupa care, daca privesti cu atentie, incepi sa pui cap la cap detaliile - fiecare sculptura sau basorelief incep sa capete sens.
Umbla vorba ca principalu' realizator - Antoni Gaudi (arhitectu' al carui nume e pe mai toate cladirile marcante ale orasului) - a inventat un sistem de calcul al rezistentelor care i-a permis sa puna pe picioare edificiul in cauza (vezi mai jos). Teoria lui era ca daca rastorni increngatura aia de lanturi si inlocuiesti fiecare lant cu o grinda, "rezultatul" va sta bine mersi in picioare. Nu trebuie sa mai adaug ca realitatea (si stiinta, ulterior) i-au dat dreptate.
Montjuic - o fortareata plasata strategic pe un deal la marginea orasului (imagine luata dinspre port, orasul e la dreapta). Cred ca pe vremea galioanelor, era o binecuvantare sa stai tupilat dupa zidurile alea si sa arunci cu tot ce-ti intra pe gura tunului catre nesimtitii care vroiau sa te cotropeasca. Unde mai pui ca mai e si construita dupa principiile lui Vauban (cica la vremea aia era imposibil sa cuceresti prin asediu asa ceva).
Portul orasului - alt raspus la intrebarea din titlu. In paranteza fie spus, ca unul crescut in spiritul "tara noastra e cea mai frumoasa" ma oftic ingrozitor cand vad cum unii stiu sa transforme orice ra**** in obiectiv turistic si pe deasupra stiu sa il faca si atragator ochiului. In port te intalnesti cu o padure de catarge (pana nu te uiti cu atentie nu pricepi cum mama naibii se poate scoate o nava fix din mijloc) si cu un ponton care face legatura cu zona de "distractie" - una bucata Mall, una bucata acvariu - in care afar' de balene au pus cam toata fauna marina, de ne-a luat 2 ore sa-l colindam - una bucata cinematograf Imax si una bucata promenada, cu multiple terase. In plus, ofera si calatorie pe mare cu vaporasu' (catamaran de dimensiuni apreciabile, cu bar la parter si scaune la etaj, sa simta si turistu' daca are sange de palicar in vine).
Sa continuam: parcurile. Mai mici decat in Bucuresti (poate cu exceptia parcului ce inconjoara Montjuic, da' ala nu se pune ca e la marginea orasului) - tocma' bune sa-ti ofere ceva relaxare fara sa te simti ca'n Codrii Vlasiei. Si fara sa iti ia 2 ore sa le dai ocol cu masina, blestamand pe idiotu' care a trantit ditai pleasca in mijlocul orasului. A, si in loc de caini comunitari barcelonezii au lasat in libertate pauni si diverse pasari de apa (n-am reusit sa le identific). Si nu stiu cum se face ca n-am auzit pe nici un membru al vreunei familii povestind sa se auda 3 alei mai incolo ce i-au vomitat plozii la masa de pranz anterioara ...Dupa parcuri vine plaja. Unde totu' e perfect - nisipu', apa, curatenia, dusurile si mai ales LINISTEA. N-am auzit decat niste suave acorduri de flamenco (varianta locala a manelelor) ce proveneau de la terasele amplasate strategic in zonei cu nisip. Nu tu miros de mici si bere, nu tu gunoi revarsand din ghenele puse in mijlocu' drumului, nu tu burtosi cu lantu' de la poarta aurit si atarnat de gatlej, nu tu manele sau house - eu nu stiu cum pot spaniolii sa se relaxe in mijlocul unui asa plictis.
Apoi, Gaudi. Tipul asta s-a nascut cu vreo doua secole inainte de vreme. Ce a reusit sa faca - vedeti partial prin pozele postate de consoarta De retinut ca tot ce a proiectat si ridicat e cumva inspirat din natura. Copaci, stanci, scoici, valuri - totul se regaseste armonios in structura sau decorul unor cladiri parca certate cu unghiurile drepte. Am avut impresia pentru un moment ca eram in "The Shire" si urma sa intru intr-un barlog cu usa rotunda. Neaparat de vazut - desi numa' sa vizitezi Casa Mila (care cred eu e si cea mai frumoasa) iti ia vreo 2 ore bune.
In aceeasi nota - Parc Gueill. Aici Gaudi si-a dat in petic. Toate cladirile par a fi facute din bomboane. A construit poduri care seamana cu o increngatura de copaci si terase cu bancile de forma valurilor. Si-a construit si lui o casa mult mai putin spectaculoasa decat restul realizarilor. Si care mai e si roz pe deasupra.La modul mai general, orasul iti da impresia ca dupa fiecare colt te asteapta o surpriza. Mimi la un capat al Ramblei, artisti care iti fac portretul in carbune sau caricatura la celalalt, terase in mjilocul strazii cu chelneri incarcati cu paella care trec strada ca sa te serveasca, o piata alimentara care e in sine atractie turistica, acrobati de strada care se produc prin fata teraselor, totul natural si fara fite.
Daca cineva isi face griji privind deplasarea - orasul are 8 magistrale de metro (a 9-a in constructie), servicii de "rent-a-bike" (cu abonament sau pentru "city tour") si "rent-a-scooter". Si ca veni vorba de scutere - Barcelona face serios concurenta Amsterdam-ului la capitolul deplasare pe doua roti. Doar ca spaniolii sunt mai puturosi si prefera tractiunea mecanica celei "animale". Indiferent de sex si varsta, lumea de acolo pare sa fi priceput ca rostul autovehiculelor e sa te deplaseze de la A la B in cel mai scurt timp. Asa ca au renuntat pe capete la "conserve" in favoarea "open space"/2 roti. Mai adaug doar ca la ei odata cu motoru' se poarta si casca - fara exceptie.Dar ce e poate mai important - Barcelona mi-a dat impresia unui oras in care nimeni nu incearca sa para mai cu trei oo. E primitor si confortabil - totul pare facut cu cap, lipsesc contradictiile care inconstient ne obosesc si ne mananca zilele pe aicea. Poate ca asa trebuie sa fie. Poate ne-am obisnuit noi atat de mult cu stupidul si absurdul incat un oras normal ni se pare iesit din comun.
Barcelona - episode 2
Day 2:
Prima oprire: Gara Sants, sa verificam mijloacele de transport catre circuitul de la Montmelo, motivul principal al calatoriei barceloneze: marele premiu de motociclism al Catalunyei. Fericiti ca o calatorie dus-intors e trei euro, am decis sa nu ne ducem in prima zi pe circuit (of, me idiot, propunerea a fost a mea si se pare ca puteam sa vizitam paddock-urile dar ma rog, ce a fost a fost...), am luat urmatoarea destinatie standard a Barcelonei, ca niste turisti cuminti ce ne aflam:
El Temple Expiatori de la Sagrada Familia.
Mi-e greu sa povestesc aici, cred ca o sa avem doar poze si atat. Nu cred ca am simtit vreodata in vreo biserica vazuta pana acum, oricat de mare si veche ar fi fost ea, o mirare atat de mare pentru minunile pe care oamenii de pot face pentru slava lui Dumnezeu. E o bucurie imensa ca am prins-o inca in constructie pentru ca m-au impresionat grozav oamenii care o munceau. Se estimeaza ca va fi terminata in douazeci sau treizeci de ani. Vreau sa cred ca am sa ma pot intoarce dupa acei ani si sa vad terminata povestea aceasta in toata gloria ei.
Si mai e ceva: peste tot Dumnezeu si casele lui sunt solemne. La Sagrada Familia am vazut pentru prima data ca cineva a indraznit sa-i faca lui Dumnezeu o casa in care sa se si amuze.O casa atipica, plina de simboluri, de culoare, de animale si de plante impietrite. Daca Al de Sus ar trebui sa-si aleaga o singura casa in care sa stea, as vrea sa cred ca s-ar duce sa locuiasca la Sagrada Familia.
(pe scara-melc am coborat din turn. da, nu e balustrada, ooofffff)
Urmatoarea oprire: uriasul parc Montjuic.
Am colindat doar fortareata. Uimitoare priveliste asupra orasului. Muzeul avea totul scris doar in catalana (da, oamenii pe acolo vorbesc altceva decat spaniola) dar catalana asta e al naibii de usor de inteles de catre un roman asa ca ne-am descurcat minunat.
Parcul e pe deal, cei sase euro pentru funicular au fost bani bine cheltuiti, nu cred ca puteam sa ajungem pana pe varf pe picioarele proprii.
Parcul e foaaaaarte mareee, gazduieste stadioane, piscine, muzeul national de arta si multe alte chestii, cred ca iti trebuie o vacanta de sine statatoare sa-l colinzi.
A doua zi fiind prima zi de cursa, clopotelul a sunat devreme (asa am avut eu timp sa rad trei ditamai cartile intr-o saptamana in Barcelona). Oricum durerile de la metatarsiene accelerau, insotite deja si de cele lombare si de mici arsuri solare.
Prima oprire: Gara Sants, sa verificam mijloacele de transport catre circuitul de la Montmelo, motivul principal al calatoriei barceloneze: marele premiu de motociclism al Catalunyei. Fericiti ca o calatorie dus-intors e trei euro, am decis sa nu ne ducem in prima zi pe circuit (of, me idiot, propunerea a fost a mea si se pare ca puteam sa vizitam paddock-urile dar ma rog, ce a fost a fost...), am luat urmatoarea destinatie standard a Barcelonei, ca niste turisti cuminti ce ne aflam:
El Temple Expiatori de la Sagrada Familia.
Mi-e greu sa povestesc aici, cred ca o sa avem doar poze si atat. Nu cred ca am simtit vreodata in vreo biserica vazuta pana acum, oricat de mare si veche ar fi fost ea, o mirare atat de mare pentru minunile pe care oamenii de pot face pentru slava lui Dumnezeu. E o bucurie imensa ca am prins-o inca in constructie pentru ca m-au impresionat grozav oamenii care o munceau. Se estimeaza ca va fi terminata in douazeci sau treizeci de ani. Vreau sa cred ca am sa ma pot intoarce dupa acei ani si sa vad terminata povestea aceasta in toata gloria ei.
Si mai e ceva: peste tot Dumnezeu si casele lui sunt solemne. La Sagrada Familia am vazut pentru prima data ca cineva a indraznit sa-i faca lui Dumnezeu o casa in care sa se si amuze.O casa atipica, plina de simboluri, de culoare, de animale si de plante impietrite. Daca Al de Sus ar trebui sa-si aleaga o singura casa in care sa stea, as vrea sa cred ca s-ar duce sa locuiasca la Sagrada Familia.
(pe scara-melc am coborat din turn. da, nu e balustrada, ooofffff)Urmatoarea oprire: uriasul parc Montjuic.
Am colindat doar fortareata. Uimitoare priveliste asupra orasului. Muzeul avea totul scris doar in catalana (da, oamenii pe acolo vorbesc altceva decat spaniola) dar catalana asta e al naibii de usor de inteles de catre un roman asa ca ne-am descurcat minunat.
Parcul e pe deal, cei sase euro pentru funicular au fost bani bine cheltuiti, nu cred ca puteam sa ajungem pana pe varf pe picioarele proprii.
Parcul e foaaaaarte mareee, gazduieste stadioane, piscine, muzeul national de arta si multe alte chestii, cred ca iti trebuie o vacanta de sine statatoare sa-l colinzi.
A doua zi fiind prima zi de cursa, clopotelul a sunat devreme (asa am avut eu timp sa rad trei ditamai cartile intr-o saptamana in Barcelona). Oricum durerile de la metatarsiene accelerau, insotite deja si de cele lombare si de mici arsuri solare.
Barcelona - episode 1
Deschid aici foiletonul. Am promisiuni ca povestea va fi scrisa cu coautor. De asemenea se pare ca va contine si fotografii in momentul in care cele aproximativ 1000 de poze vor ajunge si pe calculatorul meu.
asaaa... pornim.
Day 1:
Avion si toate cele. Din avion am o singura poveste legata de traversarea nordului Sardiniei - cel mai frumos lucru pe care l-am vazut pana acum din avioane. Am trecut exact pe deasupra stramtorii care separa Corsica de Sardinia. Intr-o parte, Corsica invaluita in nori. De cealalta, Sardinia insorita cu plaje si stanci, barci cu panze si culorile incantatoare ale marii in apropierea uscatului. Insula aproape goala, putine acoperisuri, as vrea sa ma pierd odata in pustietatea ei.
Eram deja al naibii de obositi cand am ajuns, treziti de la sase de dimineata, ora imposibila pentru un organism in vacanta. Odata luate cheile micului apartament din cartierul gotic n-am mai avut stare. Locatia apartamentului a fost superba, la mai putin de cinci minute de centrul Ramblei, n-as putea sa-i reprosez decat salteaua cumplit de moale si datatoare de dureri de spate si cantitatea infima de lumina primita de afara. Cladirea are cateva sute de ani, "blocul" vecin fiind la vreun metru jumatate distanta astfel incat cu putin curaj cred ca puteam sari pe geam la vecini. Asta a fost plata pentru a locui in centrul istoric cu stradute inguste si cu cladiri mirosind a foarte foarte vechi.
Ii urasc pe barcelonezi pentru clima lor. Cald, da, dar zero zapuseala. Nu cred ca temperaturile au sarit de 30 de grade cat am stat acolo, marea isi face datoria de rezervor de racoare.
Prima oprire a fost, bineinteles (se putea?) pe La Rambla la prima farfurie de paella a vacantei. Capul meu destept a cerut "black rice paella", crezand ca e cu orez integral (negru). Aiurea - se face cu zeama de sepie, orezul iese negru-tuci. Culmea e ca a fost foarte bun, contrazicand definitiv retinerile mele fata de chestiile cu tentacule din farfurie.
Am fost plecati fara vreun plan de vizitare, astfel incat dupa masa am luat-o aiurea la pas spre piata Catalunya cu o mica oprire in Mercat de la Boqueria.
Cald totusi, monser. Asa ca a trebuit facut un mini-plan de bataie. Vroiam sa vad marea, mi-era dor de ea ca de alta viata. Am luat-o inapoi spre portul vechi si Columb cel vesnic cu fata spre mare.
Mirosul de mare, o, mirosul de mare... Cum poti sa traiesti intr-un oras cu iesire la mare si sa nu mergi in fiecare zi sa o mirosi si sa i te inchini, asta n-as putea intelege.
In portul vechi s-a construit o zona imensa de petrecut timpul liber. Bineinteles ca fosgaie de turisti dar e atat de mare incat nu-i bai. Am trecut pe langa un mall iar harta spunea ca suntem la doi pasi de acvariu asa ca hotararea a venit de la sine: hai sa vedem pestii.
Of, aici mi-ar trebui poze. Eram ca niste copii sub zece ani, aratand cu degetul la acvarii: uite coralii, oau, uite rechinul, hahaha, uite caracatita. Ma rog, d-astea. Promit sa editez postul mai tarziu cu poze cu pestele Picasso si cu corali.
(pestele Picasso - e ala mic si colorat ciudat, cu dungi oblice)
(coralii)
La piece de resistence este acvariul central URIAS (uitati orice stiati de la acvariul nostru national), plin de rechini si atat de mare incat nu puteai sa distingi peretele opus. In el era tras un tunel astfel incat am circulat pe sub si pe langa pesti. E o chestie sa-ti zambeasca rechinul deasupra capului, mai ales cand are binisor peste doi metri si-l banuiesti de oarece intentii malefice.
(marele rechin neprietenos de deasupra capului)
Pe drumul dinspre acvariu inapoi spre port mai merita mentionate:
- submarinul de jucarie in care ma amuzam eu si o liota de copilasi de vreo sase ani
- submarinul adevarat din lemn - copie a primului submarin din lume, lansat la apa de unde altundeva decat la Barcelona (of, o sa vina si pozele...)
- gramada de oameni care stateau sau dansau pe iarba (se aude, dom' Oprescu?) pe muzica de chitara
- multe, multe biciclete si motociclete (dom primaaaaar, pe bune, se aude??)
N-aveam stare si, dupa acvariu, am ajuns (pe jos, spre disperarea motanului principal) in Parc de la Ciutadela unde-si are sediul Parlamentul Catalunyei si e si gradina zoologica. Gradina am sarit-o ca deja ne cam dureau toate cele, mai ales prin zona de tarsiene/metatarsiene. Ne-am multumit sa zacem pe malul unei balti facand birdwatching: un paun, o liota de inotatoare care ieseau din apa in sir indian, exact ca in desenele animate, si un porumbel nervos care-si zburlea gusa la alt porumbel care mergea tantos si insensibil in fata lui (cred ca primul porumbel era nevasta si ala cu gusa zburlita era barbatul mwahahaha).
Seara s-a incheiat cu dureri de spate si de picioare si cu o portie buna de creveti cu usturoi adusi la masa de un chelner indian care, impreuna cu colegul (tot indian) stiau vreo cinci limbi straine (si asta doar ce i-am auzit noi vorbind) printre care si ceva cuvinte romanesti. Na poftim.
asaaa... pornim.
Day 1:
Avion si toate cele. Din avion am o singura poveste legata de traversarea nordului Sardiniei - cel mai frumos lucru pe care l-am vazut pana acum din avioane. Am trecut exact pe deasupra stramtorii care separa Corsica de Sardinia. Intr-o parte, Corsica invaluita in nori. De cealalta, Sardinia insorita cu plaje si stanci, barci cu panze si culorile incantatoare ale marii in apropierea uscatului. Insula aproape goala, putine acoperisuri, as vrea sa ma pierd odata in pustietatea ei.
Eram deja al naibii de obositi cand am ajuns, treziti de la sase de dimineata, ora imposibila pentru un organism in vacanta. Odata luate cheile micului apartament din cartierul gotic n-am mai avut stare. Locatia apartamentului a fost superba, la mai putin de cinci minute de centrul Ramblei, n-as putea sa-i reprosez decat salteaua cumplit de moale si datatoare de dureri de spate si cantitatea infima de lumina primita de afara. Cladirea are cateva sute de ani, "blocul" vecin fiind la vreun metru jumatate distanta astfel incat cu putin curaj cred ca puteam sari pe geam la vecini. Asta a fost plata pentru a locui in centrul istoric cu stradute inguste si cu cladiri mirosind a foarte foarte vechi.
Ii urasc pe barcelonezi pentru clima lor. Cald, da, dar zero zapuseala. Nu cred ca temperaturile au sarit de 30 de grade cat am stat acolo, marea isi face datoria de rezervor de racoare.
Prima oprire a fost, bineinteles (se putea?) pe La Rambla la prima farfurie de paella a vacantei. Capul meu destept a cerut "black rice paella", crezand ca e cu orez integral (negru). Aiurea - se face cu zeama de sepie, orezul iese negru-tuci. Culmea e ca a fost foarte bun, contrazicand definitiv retinerile mele fata de chestiile cu tentacule din farfurie.
Am fost plecati fara vreun plan de vizitare, astfel incat dupa masa am luat-o aiurea la pas spre piata Catalunya cu o mica oprire in Mercat de la Boqueria.
Cald totusi, monser. Asa ca a trebuit facut un mini-plan de bataie. Vroiam sa vad marea, mi-era dor de ea ca de alta viata. Am luat-o inapoi spre portul vechi si Columb cel vesnic cu fata spre mare.
Mirosul de mare, o, mirosul de mare... Cum poti sa traiesti intr-un oras cu iesire la mare si sa nu mergi in fiecare zi sa o mirosi si sa i te inchini, asta n-as putea intelege.
In portul vechi s-a construit o zona imensa de petrecut timpul liber. Bineinteles ca fosgaie de turisti dar e atat de mare incat nu-i bai. Am trecut pe langa un mall iar harta spunea ca suntem la doi pasi de acvariu asa ca hotararea a venit de la sine: hai sa vedem pestii.
Of, aici mi-ar trebui poze. Eram ca niste copii sub zece ani, aratand cu degetul la acvarii: uite coralii, oau, uite rechinul, hahaha, uite caracatita. Ma rog, d-astea. Promit sa editez postul mai tarziu cu poze cu pestele Picasso si cu corali.
(pestele Picasso - e ala mic si colorat ciudat, cu dungi oblice)
(coralii)La piece de resistence este acvariul central URIAS (uitati orice stiati de la acvariul nostru national), plin de rechini si atat de mare incat nu puteai sa distingi peretele opus. In el era tras un tunel astfel incat am circulat pe sub si pe langa pesti. E o chestie sa-ti zambeasca rechinul deasupra capului, mai ales cand are binisor peste doi metri si-l banuiesti de oarece intentii malefice.
(marele rechin neprietenos de deasupra capului)Pe drumul dinspre acvariu inapoi spre port mai merita mentionate:
- submarinul de jucarie in care ma amuzam eu si o liota de copilasi de vreo sase ani
- submarinul adevarat din lemn - copie a primului submarin din lume, lansat la apa de unde altundeva decat la Barcelona (of, o sa vina si pozele...)
- gramada de oameni care stateau sau dansau pe iarba (se aude, dom' Oprescu?) pe muzica de chitara
- multe, multe biciclete si motociclete (dom primaaaaar, pe bune, se aude??)
N-aveam stare si, dupa acvariu, am ajuns (pe jos, spre disperarea motanului principal) in Parc de la Ciutadela unde-si are sediul Parlamentul Catalunyei si e si gradina zoologica. Gradina am sarit-o ca deja ne cam dureau toate cele, mai ales prin zona de tarsiene/metatarsiene. Ne-am multumit sa zacem pe malul unei balti facand birdwatching: un paun, o liota de inotatoare care ieseau din apa in sir indian, exact ca in desenele animate, si un porumbel nervos care-si zburlea gusa la alt porumbel care mergea tantos si insensibil in fata lui (cred ca primul porumbel era nevasta si ala cu gusa zburlita era barbatul mwahahaha).
Seara s-a incheiat cu dureri de spate si de picioare si cu o portie buna de creveti cu usturoi adusi la masa de un chelner indian care, impreuna cu colegul (tot indian) stiau vreo cinci limbi straine (si asta doar ce i-am auzit noi vorbind) printre care si ceva cuvinte romanesti. Na poftim.
Thursday 18 June 2009
Gai-Jin
A treia carte din Saga Asiatica citita (dupa King Rat - the BEST si celebrul Shogun), a treia in ordinea cronologica a evenimentelor si pana acum cea mai putin interesanta.Nu pot scapa de ideea ca e ceva neterminat in cartea asta. Ucigator de multe personaje, destul de prost conturate. Lipseste cu desavarsire forta penelului din King Rat.
Multe detalii sunt total nesemnificative, incarca inutil povestea.
Pe scurt, sunt multe sute de pagini pornind de la un incident armat de pe la o mie opt sute saizeci si ceva in Japonia (inca) medievala si implicatiile lui in conflictul dintre conducatorii japonezi si interesele economice ale strainilor (gai-jin) pe teritoriul Fiului Cerului.
Preluand termenul de la Mr. O'Malley care a abandonat lupta scarbit la finalul primului volum, e "telenovela". Am ramas cu senzatia ca toata actiunea se invarte in jurul celor doua cicluri ale personajului feminin: cel care n-a venit si cel care a venit....
Extrem de tare si incredibil de aproape
"Draga cititorule,Ma numesc Oskar si sunt inventator, astrofizician si fan Beatles. Am noua ani.
Tati a murit la 11 septembrie 2001. Chiriasul bunicii e mut si are palmele tatuate cu DA si NU. In camera lui tati am gasit o cheie pe care am de gand s-o incerc in toate incuietorile ..."
E prea greu de povestit... Am cartea de mult dar am evitat sa o citesc, intotdeauna am avut o retinere in fata palmei rosii de pe coperta. O luam din raft si o puneam inapoi.
Am luat-o la Barcelona ca back-up la alta carte lunga (despre aceea, in al post). Cu toate acestea, am inceput-o de data aceasta pe ea prima.
E o carte ciudata in care se impletesc cu o gingasie trei povesti din trei suflete chinuite de raul bombelor: Oskar Schell si cei doi bunici ai lui, refugiati dupa bombardamentul Dresdei.
E o carte pentru oameni mari, cu poze. Si cu pagini goale. Cu DA si NU.
Oskar pleaca in calatoria vietii lui cautand in New York acea unica incuietoare din cateva milioane la care sa se potriveasca cheia gasita intr-o vaza verde dupa moartea tatalui sau . Curaj, hotarare, inocenta, lectii de franceza chiulite si multi oameni pe nume Black constituie acum universul micului savant vegan de numai noua ani.
Pe masura ce Oskar cauta, bunica din blocul vecin incepe si ea sa povesteasca.
Cutremurator e cand apare in poveste prima "scrisoare catre fiul meu nenascut", scrisa de tatal fugar si mut.
Incet incet regasirile se intampla. Cheia isi gaseste stapanul, sotia sotul, bunicul nepotul, nepotul sufletul. In ultimele pagini ale calatoriei extraordinare a lui Oskar am gasit si eu ceva: speranta. "All evil" poate fi invins, trebuie numai sa crezi.
Tuesday 9 June 2009
47, 18, 400 + M.A.S.H.
(sau "cum sa te dai pe bicicleta in unitati de masura M.A.S.H.")
Ingrediente:
- una bucata femeie ne-obisnuita sa stea acasa (si deci cu mintea mult prea odihnita)
- cateva tone de regrete dupa portia de mac&cheese a la Hard Rock Cafe de aseara (insotite pe calea pierzaniei de o Margarita de milioane)
- un media-box plin cu filme si pe care femeia de mai sus tocmai a priceput cum se foloseste
- o bicicleta stationara folosita de obicei pe post de cuier de rufe proaspat calcate
- ambitie.
Reteta initiala:
- 3 bucati episoade M.A.S.H. = 3*20 de minute de biciclit adica vreo 150 de calorii la fiecare episod
- pauze obligatorii.
Ce a iesit:
Pai... de minune, avand in vedere ca inteligenta-sa a pornit primul episod din seria 5 si a inceput sa bicicleasca fericita. 26 de minute mai tarziu ceva era in neregula: episodul ar fi cam trebuit sa se termine.
Un mic buton pe telecomanda a confirmat inevitabilul: primul episod din serie are 50 de minuteeee :((
Ingredientul "ambitie" a zis: da-i inainte. O sa supravietuiesti sa spui povestea.
Asa ca am ajuns la cifrele din titlu: 47 de minute, 18 kilometri si 400 de calorii mai tarziu, spun povestea.
(Oi fi consumat astfel macar parmezanul de pe melcisorii aia delicios de plini de carbohidrati?)
Ingrediente:
- una bucata femeie ne-obisnuita sa stea acasa (si deci cu mintea mult prea odihnita)
- cateva tone de regrete dupa portia de mac&cheese a la Hard Rock Cafe de aseara (insotite pe calea pierzaniei de o Margarita de milioane)
- un media-box plin cu filme si pe care femeia de mai sus tocmai a priceput cum se foloseste
- o bicicleta stationara folosita de obicei pe post de cuier de rufe proaspat calcate
- ambitie.
Reteta initiala:
- 3 bucati episoade M.A.S.H. = 3*20 de minute de biciclit adica vreo 150 de calorii la fiecare episod
- pauze obligatorii.
Ce a iesit:
Pai... de minune, avand in vedere ca inteligenta-sa a pornit primul episod din seria 5 si a inceput sa bicicleasca fericita. 26 de minute mai tarziu ceva era in neregula: episodul ar fi cam trebuit sa se termine.
Un mic buton pe telecomanda a confirmat inevitabilul: primul episod din serie are 50 de minuteeee :((
Ingredientul "ambitie" a zis: da-i inainte. O sa supravietuiesti sa spui povestea.
Asa ca am ajuns la cifrele din titlu: 47 de minute, 18 kilometri si 400 de calorii mai tarziu, spun povestea.
(Oi fi consumat astfel macar parmezanul de pe melcisorii aia delicios de plini de carbohidrati?)
Thursday 4 June 2009
Scris pe trup
autor: Jeannette Winterson.
Imi marturisesc un pacat capital: invidia.
Invidia m-a inundat citind. As vrea sa fi scris eu o parte din cartea aceasta.
Mi s-a spus ca povestile mele despre carti sunt cam incalcite, asa ca am sa incerc sa fac o sinteza mai "normala", ca rezumatele de scoala. Sa vad daca mai stiu cum se face.
Asaaa... "Scris pe trup" este, dupa cum arata si titlul, o poveste de dragoste.
Departe de a fi siropoasa, foile ei sunt pasiune pura. Scrisa la persoana intai, jurnal/confesiune, ea se intinde pe parcursul catorva luni de o intensitate inumana, coplesitoare. Povestitorul e un el sau o ea, nu stim niciodata. Aceasta ambiguitate voita, desi considerata "clou"-ul povestii, mie una nu-mi place. Mi se pare fortata si prea "politically correct", pusa acolo ca sa acopere orice "target market".
Ma rog, orice ar fi povestitorul, dragostea simtita e cotropitoare. Fiinta aceasta cauta permanent, traieste pentru a cauta dragoste, se consuma in tot felul de povesti nefericite dar intense. Intr-o zi o cunoaste pe Louise, 35 de ani, cu chip prerafaelit, par rosu si cu o boala incurabila pe care o ascunde si o ignora. Louise e prinsa intr-o casnicie absurda si se arunca cu capul inainte si cu tot trupul aprins in bratele Fiintei. Louise invata sa traiasca si tot ce fac cei doi din acel moment incolo este sa Traiasca. Sa Simta. Intensitatea aproape absurda a pasiunii lor disperate presimte intrebarea cumplita din deschidere: "de ce masura iubirii este pierderea ei?".
Dragostea aceasta aproape adolescent de indecent de intensa intipareste efemera fiinta iubita pe trup, in carnea, prin pielea celuilalt. Asa intra Louise in sufletul Fiintei, prin trup. Si nu mai iese niciodata. Louise e si ea un cancer incurabil, ca si sangele ei.
Nimeni nu poate legitima dragostea; nu i se pot da ordine si nu poate fi lingusita si facuta sa-ti dea ascultare. Iubirea isi apartine doar siesi, e surda la rugaminti (...).
...........
Primii pelerini si-au facut din inima catedrala. Ei insisi erau templul, un templu care nu se ridicase cu bratele. Biserica lui Dumnezeu. Cantecul care i-a purtat peste valuri a fost imnul ce-a rasunat deasupra boltei. Gatlejurile le erau goale in asteptarea lui Dumnezeu. Uite-i acum, cu capetele date pe spate, cu gurile deschise, singuri. Doar pescarusii poposesc din cand in cand la prora. Glasurile li se contopesc intru slava lui Dumnezeu - pavaza ce-i apara de marea prea sarata si de cerul neprietenos.
Dragostea a fost cea care i-a indemnat sa porneasca la drum. Si tot dragostea i-a adus inapoi acasa. Iubirea le-a inasprit mainile pe vasle si le-a incalzit muschii sub ploaia rece.
...........
Atunci cand vom pleca, vom putea lua lumea cu noi si soarele sub brat. Grabeste-te, se face tarziu. Nu stiu daca e un final fericit, dar in fata noastra se intinde un camp deschis, nesfarsit.
Wednesday 3 June 2009
Miezul noptii in gradina binelui si a raului
Autor - John Berendt.
S-a facut si un film dupa cartea asta (se pare ca e un leitmotiv al cartilor citite recent) dar nu despre el povestesc eu acum, deoarece mi s-a parut insipid si am adormit dupa maxim primele cinci minute. Sa ma scuze Kevin Spacey.
Am pornit la citit circumspecta, lua-l-ar naiba de film. Dar mi-am revenit la sentimente mai bune la pagina 45, la genialul mormant al lui Conrad Aiken.
Savannah e un poncho mare si colorat. O explozie de culori foarte tari, aproape mexicane. In ciuda Sudului elegant si al prea-manieratelor doamne din tot felul de asociatii, comitete si comitii, Savannah e de fapt o tornada care a adunat si tine strans impreuna, fara sa-i lase sa se desparta, tot felul de oameni extraordinari: Jim Williams cel judecat de patru ori pentru aceeasi crima, Danny Hansford, poate-amantul impuscat al precedentului, Joe Odom, avocat care respira si mananca fraude la micul dejun, Chablis, frumosul travestit cu sani adevarati si vrajitoarea Minerva, cu voodoo-ul si cu mosul ei incapatanat de pe lumea cealalta.
Savannah nu iubeste schimbarea. Ea a cules si hraneste toate personajele de mai sus, le da o forta memorabila si le protejeaza secretele. Savannah e mama care a nascut toti acesti oameni cu buzunarele pline de pistoale, ea creste la san batranicile simpatice care-si viziteaza mortii ("in Savannah, mortii ne sunt tot timpul aproape"), fraudele, injectiile cu hormoni si diavolii care-l chinuie pe Luther Driggers. Ea e casa Deliei, spiritul necunoscut, si tot ea adaposteste frumoase case-muzeu pentru care Lee Adler isi vinde imaginea.
Pana la urma nu prea exista o poveste principala. Sunt doua parti in carte, pe care le poti lega sau nu, nu prea conteaza. Prima picteaza fresca, a doua merge in adancime si scormoneste in cele patru procese de crima in care e judecat Williams. Judecata umana si cea divina sunt legate tot de pamantul din Savannah.
Oamenii vin si trec, Savannah ramane. Eleganta, aroganta, seducatoare, greu de impresionat, self-sufficient, infloritoare, excentrica si stralucitoare. Femeia perfecta?
dupa furtuna
Furtuna s-a anuntat intai pompos, cu amenintari de cod colorat la TV. Probabil ca redactorii isi frecau mainile fericiti asteptand mana cereasca.
Ascultatoare, am lasat bicicleta acasa si am luat-o cumintel la pas spre metrou cu umbrela pe brat. M-am intors la fel de cumintel si fara sa fi deschis umbrela, intrebandu-ma daca nu cumva ploaia ar fi pornit totusi mai devreme daca plecam pe doua roti.
Credeam ca nu mai vine. Exact atunci insa am ramas fara Discovery. Si fara National Geographic. Ma rog, fara toate canalele TV worth seeing. No satellite signal. Aha, deci vine.
S-a intunecat, a inceput ploaia, am inchis geamurile, tras perdelele, n-am mai vazut si nici n-am mai auzit nimic pana dimineata.
De dimineata era liniste. Am aruncat un ochi prudent afara - totul parea in ordine. Masina - vie si nevatamata.
M-am gandit ca iar au aberat astia la TV. Au anuntat ca ploua astazi iar, m-am uitat cu regrete la cele doua roti, am oftat si am luat iar umbrela si calea la pas spre metrou.
Ups.
A cazut copacul pe blocul de dupa colt. Ceeee?
Schelele de vizavi s-au tinut tari pe pozitie. Sunt neclintite. Ce-a avut furtuna cu copacul?
Mai sa fie.
La metrou m-am gasit cu o colega. Care mi-a povestit cum zburau aseara scaunele de la terasa pana-n geamurile cladirii in care lucram. Hmmm.
Cica tot Kiseleff-ul e plin de copaci cazuti la datorie. Asa o fi, n-am mai verificat.
Si iata si senzationalul stirii acum: dupa furtuna, pentru prima data, vad in spatele panicii si cuvintelor umflate (dezastru, cumplit, catastrofa, toate preferatele celor de la stiri) oameni pusi pe treaba. Pana la pranz scaunele de la terasa erau iar pe pozitii si pamantul adus de apa maturat.
Strazile din cartier sunt acum curate, fara crengile cazute. Copacul cu bucluc a inceput sa fie ciopartit. Muncitorii sunt si la ora asta pe schele la blocul vecin. La alt bloc vecin cu schele se adunasera o gramada de oameni si vorbeau cu primarul de sector. Vorbeau frumos, nu se striga, nu se gesticula. O tanara re-planta rasaduri in fata blocului in timp ce fetita ei se uita cum se face.
Am innebunit eu sau chiar stim sa fim si civilizati?
P.S. azi n-a plouat deloc. Bicicleta ma injura.
In plus, am observat ca am ramas fara varful copacului de la dormitor. Of. Fereastra e cheala. Pana la urma, doar acestea doua sunt singurele efecte ale furtunii asupra mea.
Ascultatoare, am lasat bicicleta acasa si am luat-o cumintel la pas spre metrou cu umbrela pe brat. M-am intors la fel de cumintel si fara sa fi deschis umbrela, intrebandu-ma daca nu cumva ploaia ar fi pornit totusi mai devreme daca plecam pe doua roti.
Credeam ca nu mai vine. Exact atunci insa am ramas fara Discovery. Si fara National Geographic. Ma rog, fara toate canalele TV worth seeing. No satellite signal. Aha, deci vine.
S-a intunecat, a inceput ploaia, am inchis geamurile, tras perdelele, n-am mai vazut si nici n-am mai auzit nimic pana dimineata.
De dimineata era liniste. Am aruncat un ochi prudent afara - totul parea in ordine. Masina - vie si nevatamata.
M-am gandit ca iar au aberat astia la TV. Au anuntat ca ploua astazi iar, m-am uitat cu regrete la cele doua roti, am oftat si am luat iar umbrela si calea la pas spre metrou.
Ups.
A cazut copacul pe blocul de dupa colt. Ceeee?
Schelele de vizavi s-au tinut tari pe pozitie. Sunt neclintite. Ce-a avut furtuna cu copacul?
Mai sa fie.
La metrou m-am gasit cu o colega. Care mi-a povestit cum zburau aseara scaunele de la terasa pana-n geamurile cladirii in care lucram. Hmmm.
Cica tot Kiseleff-ul e plin de copaci cazuti la datorie. Asa o fi, n-am mai verificat.
Si iata si senzationalul stirii acum: dupa furtuna, pentru prima data, vad in spatele panicii si cuvintelor umflate (dezastru, cumplit, catastrofa, toate preferatele celor de la stiri) oameni pusi pe treaba. Pana la pranz scaunele de la terasa erau iar pe pozitii si pamantul adus de apa maturat.
Strazile din cartier sunt acum curate, fara crengile cazute. Copacul cu bucluc a inceput sa fie ciopartit. Muncitorii sunt si la ora asta pe schele la blocul vecin. La alt bloc vecin cu schele se adunasera o gramada de oameni si vorbeau cu primarul de sector. Vorbeau frumos, nu se striga, nu se gesticula. O tanara re-planta rasaduri in fata blocului in timp ce fetita ei se uita cum se face.
Am innebunit eu sau chiar stim sa fim si civilizati?
P.S. azi n-a plouat deloc. Bicicleta ma injura.
In plus, am observat ca am ramas fara varful copacului de la dormitor. Of. Fereastra e cheala. Pana la urma, doar acestea doua sunt singurele efecte ale furtunii asupra mea.
Tuesday 2 June 2009
ultima saptamana
a trecut repede si fara evenimente notabile. In ordine total aiurea, s-au mai intamplat cam astea:
- am facut un castron urias de guacamole foarte picant si l-am mancat singura (chestiile verzi si pastoase par sa inspire sentimente contradictorii in oamenii obisnuiti cu mancarea "normala")
- blocul de vizavi se reabiliteaza termic - schelele alea par o invitatie deschisa pentru hoti
- am incercat sa invat autoaparare (din nou!) si am reusit sa trec razant pe langa a-mi fractura toate (meta?)carpienele de la dreapta
- am descoperit ca-mi place la Gap
- am descoperit ca ploaia rece torentiala e un foarte bun tonic pentru moral bleg
- au venit biletele pentru Gran Premi Cinzano di Catalunya - yeeeessss!
- am revazut o gramada de episoade din The Big Bang Theory si M.A.S.H.
- ma simt vinovata pentru ignorarea de azi si de ieri a bicicletei pe motive puerile (ieri am avut chef de rochie si azi am vazut eu la meteo ca o sa ploua - si n-a plouat)
- am inceput sa inlocuiesc incet cosmeticele din casa cu variantele lor organice
Subscribe to:
Posts (Atom)