Stiu, sunt absenta de multa vreme. Teama de public si Netflix-ul sunt suficient de puternice in a ma tine la distanta.
However, de ceva vreme incep sa am nevoie din nou de incercarea de a-mi clarifica mintile prin scris. Mai puternic de vreo luna incoace, de la intoarcerea din Toscana, unde ceea ce m-a scos din minti nu au fost peisajele si nici macar vinul (bang head on the closest wall right now) ci satenii din Castellina in Chanti care beau prosecco la late breakfast fara sa bage in seama turistii (un soi de veverite de sezon).
Nu, nu cred ca corporatia ne omoara neuronii, nici Bucurestiul, nici traficul. E propria presiune.
Explain:
Cea mai mare teama a mea, ever, este si a fost teama de a nu fi suficient de inteligenta. De a nu intelege tot, de a nu ma ridica la cele mai inalte asteptari. De asta si abandonez unele lucruri, pentru ca vad ca nu le prind din prima si imi dau seama repede ca n-o sa fiu the best la chestia aia. Best case scenario, daca chiar imi fac placere, le tin pentru mine (alergatul e probabil cel mai recent si cel mai bun exemplu). Incerc sa gasesc solutii la orice problema, ca orice persoana bine educata de doispe ani de matematica. Ajung sa enervez oamenii cu solutiile mele.
Nu stiu, de fapt, sa fac nimic. La 37 de ani nu am nicio specializare. Asta e o binecuvantare si un blestem, stiu de toate si nimic bine. Ce stiu sa fac? Sa caut solutii. Pressure, permanent pressure, pentru ca problemele nu inceteaza niciodata sa apara. Nici la munca, nici acasa, nici in vacanta, cred ca nici macar in somn.
Inteligenta ne omoara. Nevoia de a sti, de a rezolva, de a controla TOT.
It slowly kills us both, pe mine, si pe my better half.
Sa fim mai prosti nu se poate. Sa devenim mai prosti, nici atat.
Food for thought: sa zicem ca fugim de corporate ladder and the "bleeding edge" technology. Va fi mai bine sau propriile creiere tot ne vor ucide pana la urma?
Inteligenta e o boala autoimuna.
However, de ceva vreme incep sa am nevoie din nou de incercarea de a-mi clarifica mintile prin scris. Mai puternic de vreo luna incoace, de la intoarcerea din Toscana, unde ceea ce m-a scos din minti nu au fost peisajele si nici macar vinul (bang head on the closest wall right now) ci satenii din Castellina in Chanti care beau prosecco la late breakfast fara sa bage in seama turistii (un soi de veverite de sezon).
Nu, nu cred ca corporatia ne omoara neuronii, nici Bucurestiul, nici traficul. E propria presiune.
Explain:
Cea mai mare teama a mea, ever, este si a fost teama de a nu fi suficient de inteligenta. De a nu intelege tot, de a nu ma ridica la cele mai inalte asteptari. De asta si abandonez unele lucruri, pentru ca vad ca nu le prind din prima si imi dau seama repede ca n-o sa fiu the best la chestia aia. Best case scenario, daca chiar imi fac placere, le tin pentru mine (alergatul e probabil cel mai recent si cel mai bun exemplu). Incerc sa gasesc solutii la orice problema, ca orice persoana bine educata de doispe ani de matematica. Ajung sa enervez oamenii cu solutiile mele.
Nu stiu, de fapt, sa fac nimic. La 37 de ani nu am nicio specializare. Asta e o binecuvantare si un blestem, stiu de toate si nimic bine. Ce stiu sa fac? Sa caut solutii. Pressure, permanent pressure, pentru ca problemele nu inceteaza niciodata sa apara. Nici la munca, nici acasa, nici in vacanta, cred ca nici macar in somn.
Inteligenta ne omoara. Nevoia de a sti, de a rezolva, de a controla TOT.
It slowly kills us both, pe mine, si pe my better half.
Sa fim mai prosti nu se poate. Sa devenim mai prosti, nici atat.
Food for thought: sa zicem ca fugim de corporate ladder and the "bleeding edge" technology. Va fi mai bine sau propriile creiere tot ne vor ucide pana la urma?
Inteligenta e o boala autoimuna.
