Pai... cam d-aia.
Mancare am facut, carti am citit, dar n-am chef, le tin pentru mine.
De fapt, m-am apucat iar de mers pe bicicleta. Ajung cam stoarsa acasa, mai putin de la pedalat cat de la caratul furiei mov pe scari pana in casa, ca n-am unde s-o las in siguranta (ca peste tot in tara asta neprietenoasa cu vehiculele cu mai putin de patru roti). Dupa aia, rutina: dus si sezonul 5 din Grey's Anatomy. Evident ca nu mai misc din canapea pana dupa miezul noptii. Pana una-alta sunt la episodul 8 si Meredith inca se iubeste cu McDreamy (dar, Doamne, pana cand?).
Gata. Sunt in urma cu filmul, I have to catch up.
L.E.: luati macar o bucatica de inteligenta, chiar daca nu-i a mea:
I never saw a wild thing sorry for itself. D. H. LAWRENCE.
Wednesday 26 August 2009
Friday 21 August 2009
Laid back attitude - doar sa vrem
Azi, despre atmosfera care ma fascineaza de doua zile incoace: Copenhaga si jumatatea ei de milion de biciclisti.
Mi se pare cel mai frumos loc din lume in care sa traiesti. Asta in ciuda iernilor sub-zero. Nu pot crede ca oamenii care pedaleaza zilnic pot fi altfel decat laid-back, oameni care se bucura de tot ce are viata de oferit, oameni care nu se iau prea tare in serios, oameni pe care poti sa-i iubesti.
Eu inca gasesc tot felul de scuze cateodata ca sa nu merg cu bicicleta. N-am cu ce sa ma imbrac, e prea cald, a aparut un sant in drum... d-astea.
Am vazut pe copenhagencyclechic poze in care pe biciclete apar:
- gravide
- fete in fuste de toate felurile (scurte si stramte, largi si infoiate, business)
- femei pe tocuri inalte, pantofi de bal, slapi sau platforme
- oameni care merg prin ploaie
- oameni care merg pe zapada si prin ninsoare
- copii in scaune speciale montate pe bicicleta
- batrani si batrane imbracati tinereste
- tineri care merg tinandu-se de mana
- barbati in costume business perfecte
Am vazut cum cu bicicleta se pot cara lejer:
- laptopuri
- genti uriase agatate de ghidon
- catei
- schiuri
- o harta mare, de perete
- mancarea pentru o saptamana a unei familii cu 4 persoane
- copacei in ghiveci
Nimeni nu poarta casca, decat daca fac racing (si nimeni nu face curse pe strazi, sloganul e "style over speed").
Nu exista notiunea de "haine speciale de bicicleta" sau "bike gear". In Copenhaga, daca mergi cu bicicleta te imbraci cu orice ai in dulap. Te incalti cu ce ai chef. Daca ploua asta e, "it's just some water", se usuca.
Oamenii nu se tem de curent, raceala, entorse sau julituri, accepta orice consecinta a mijlocului favorit de transport cu seninatate.
Statistici: 500 000 de biciclisti in fiecare zi, din care iarna (temperaturi intre zero si minus 20, 6 luni pe an) raman vreo 400 000. Hai 300 000 daca ninge, e zapada pe carosabil, bate vantul si sunt sub minus 10 grade. Pe site exista un counter al kilometrilor parcursi zilnic de biciclistii din Copenhaga: la ora la care scriu se apropie de milionul de kilometri "bicicliti" astazi.
Bicicletele sunt aproape toate biciclete "de oras", cu design foarte clasic, cu roti subtirele, cadru rigid si sei cu arcuri. Toate au cosulet, portbagaj sau alte mijloace de a cara bagaje. Toate au protectie la lant, sa nu sara mizerie pe haine. Nu exista notiunea de bicicleta "de femei" sau "de barbati", toata lumea merge pe tot felul de modele de cadre de biciclete intr-o dulce devalmasie.
Vreau sa ma mut in Danemarca, sa merg la munca cu bicicleta, sa invat sa merg "no hands" si sa am partiile de schi la o ora jumate distanta. Fac orice, invat daneza, invat sa sufar de frig, Mr. O'Malley ar fi exact in elementul lui (a fost pinguin intr-o viata anterioara).
Ok, iarasi sufar de o criza de idilic, dar, daca ei pot sa pedaleze la minus douazeci de grade, eu de ce sa nu pot? Ajung din nou la vechea mea vorba, ca "it's all in the head". Toate constrangerile din vietile noastre sunt autoimpuse. Cine ne impiedica sa facem ce ne dorim in afara de noi insine?
To Copenhagen we shall go.
Mi se pare cel mai frumos loc din lume in care sa traiesti. Asta in ciuda iernilor sub-zero. Nu pot crede ca oamenii care pedaleaza zilnic pot fi altfel decat laid-back, oameni care se bucura de tot ce are viata de oferit, oameni care nu se iau prea tare in serios, oameni pe care poti sa-i iubesti.
Eu inca gasesc tot felul de scuze cateodata ca sa nu merg cu bicicleta. N-am cu ce sa ma imbrac, e prea cald, a aparut un sant in drum... d-astea.
Am vazut pe copenhagencyclechic poze in care pe biciclete apar:
- gravide
- fete in fuste de toate felurile (scurte si stramte, largi si infoiate, business)
- femei pe tocuri inalte, pantofi de bal, slapi sau platforme
- oameni care merg prin ploaie
- oameni care merg pe zapada si prin ninsoare
- copii in scaune speciale montate pe bicicleta
- batrani si batrane imbracati tinereste
- tineri care merg tinandu-se de mana
- barbati in costume business perfecte
Am vazut cum cu bicicleta se pot cara lejer:
- laptopuri
- genti uriase agatate de ghidon
- catei
- schiuri
- o harta mare, de perete
- mancarea pentru o saptamana a unei familii cu 4 persoane
- copacei in ghiveci
Nimeni nu poarta casca, decat daca fac racing (si nimeni nu face curse pe strazi, sloganul e "style over speed").
Nu exista notiunea de "haine speciale de bicicleta" sau "bike gear". In Copenhaga, daca mergi cu bicicleta te imbraci cu orice ai in dulap. Te incalti cu ce ai chef. Daca ploua asta e, "it's just some water", se usuca.
Oamenii nu se tem de curent, raceala, entorse sau julituri, accepta orice consecinta a mijlocului favorit de transport cu seninatate.
Statistici: 500 000 de biciclisti in fiecare zi, din care iarna (temperaturi intre zero si minus 20, 6 luni pe an) raman vreo 400 000. Hai 300 000 daca ninge, e zapada pe carosabil, bate vantul si sunt sub minus 10 grade. Pe site exista un counter al kilometrilor parcursi zilnic de biciclistii din Copenhaga: la ora la care scriu se apropie de milionul de kilometri "bicicliti" astazi.
Bicicletele sunt aproape toate biciclete "de oras", cu design foarte clasic, cu roti subtirele, cadru rigid si sei cu arcuri. Toate au cosulet, portbagaj sau alte mijloace de a cara bagaje. Toate au protectie la lant, sa nu sara mizerie pe haine. Nu exista notiunea de bicicleta "de femei" sau "de barbati", toata lumea merge pe tot felul de modele de cadre de biciclete intr-o dulce devalmasie.
Vreau sa ma mut in Danemarca, sa merg la munca cu bicicleta, sa invat sa merg "no hands" si sa am partiile de schi la o ora jumate distanta. Fac orice, invat daneza, invat sa sufar de frig, Mr. O'Malley ar fi exact in elementul lui (a fost pinguin intr-o viata anterioara).
Ok, iarasi sufar de o criza de idilic, dar, daca ei pot sa pedaleze la minus douazeci de grade, eu de ce sa nu pot? Ajung din nou la vechea mea vorba, ca "it's all in the head". Toate constrangerile din vietile noastre sunt autoimpuse. Cine ne impiedica sa facem ce ne dorim in afara de noi insine?
To Copenhagen we shall go.
Monday 17 August 2009
L.A. Confidential - cartea bate filmul!
Din nou James Ellroy - ce sa fac, recunosc, imi plac cartile politiste...
Sase sute cincizeci si cinci de pagini mai concentrate in actiune decat prafurile alea de legume de la Knorr. Ca de obicei, omul scrie telegrafic. Mi-e groaza sa ma gandesc cate sute de pagini ar fi avut cartea daca frazele n-ar fi fost scurtate cu toporul.
Cartea si filmul au niste legaturi, nici vagi dar nici prea fratesti. Adica da, apar personajele din film si centrul intrigii este macelul de la Nite Owl. Il gasim si pe Buzz Meeks sub forma de mumie si pe infamul Dudley Smith.
Doar ca de aici pana la adevaratii criminali cartea tese o panza complexa, diferita fata de film la tesatura de catifea fata de etamina...
M-am chinuit rau de tot sa inteleg toate legaturile dintre personaje si incidente dar la un moment dat am inceput sa ma simt ca in "Un veac de singuratate", am oftat a paguba si n-am mai incercat sa pricep tot. Altfel, ar fi trebuit sa-mi iau notite, asa cum faceam la istorie pentru examenul de admitere. Jur. Cred ca e cea mai complexa carte politista pe care am citit-o pana acum, bate la fund cu zgomot si pe Agatha Christie si pe Constantin Chirita si pe toti.
Ne intalnim si in carte cu rasfatatul Ed Exley, cu vedeta Jack Vincennes si cu Bud White cel drept si cam marginit. Spre deosebire de ritmul alert al filmului, actiunea scrisa se intinde peste opt ani de viata ai celor trei impricinati iar pornografia are de-a face si cu desenele animate (sic).
Ce sa mai bat eu campii, hai sa ajung la concluzie: cartea e monumentala. Puneti mana si cititi. Daca o sa pricepeti din prima asta e, sunteti mai destepti decat mine. Daca nu pricepeti, nu ma injurati... exista si niste pagini care sintetizeaza cat de cat balamucul si puteti sari direct la alea.
Gata acum, burta pe carte si liniste. Lasati-ma sa citesc.
P.S. Lynn Bracken e o bruneta misto...
Friday 14 August 2009
De l'amour
Scriam mai demult despre admiratia pe care o am pentru felul in care Gabriel Liiceanu isi potriveste cuvintele. Iata ca astazi gasesc, pe cand rasfoiam agale file de internet, un fragment din ceea ce spunea fosta lui sotie, la fel de celebra (Aurora Liiceanu) despre divortul lor si, implicit, despre dragoste, atractie si relatii.
"Intr-o relatie trebuie sa simti ca celalalt iti percepe eul tau cel mai adevarat si autentic. O relatie este buna cand te simti tu in acea relatie. Cred ca iubesti un om pentru cum esti tu langa el. Acesta cred ca este continutul adevaratei iubiri. Cand alegi o relatie, alegi una din versiunile tale."
In acest caz, intreaga teorie a "specificatiilor", indelung discutata in trecut cu un foarte bun prieten, isi gaseste pana la urma hiba: specificatiile acelui mult-cautat al doilea se regasesc in noi insine. O teorie care isi gaseste ecou in egocentrismul Ducesei si careia ii regasesc un oarece paralelism cu credinta mea ca apropierile dintre oameni trebuie sa vina de la sine, sa se intample pur si simplu. Effortless. "De la sine" adica din noi insine, izvorul de bucurie pe care ti-l poate aduce un om e tot al tau, se afla zagazuit in adancuri si descoperi intr-o buna zi ca poate fi scos la lumina. Dar e izvorul tau, tu ai devenit ceea ce-ti doreai sa fii, acea versiune de care vorbeste doamna Liiceanu.
De aceea nu cred nici in teoria "iubirii unice" pe care o afiseaza cu mandrie prosteasca majoritatea secretoarelor de estrogeni. Nu cred in suflete pereche. In "el/ea ma completeaza". Nu exista. Suntem individualitati distincte si aducem in relatiile in care intram diverse fete - ale noastre. Ceilalti nu ne schimba, doar ne mulam usor pe situatie si, daca ne simtim bine cu propriul prototip, alegem sa ramanem cu acel cineva care a facut sa se aleaga din noi acel anume set de "specificatii". Si cred ca in noi exista mai multe variante bune care se aleg in functie de omul cu care te intalnesti intr-un anumit moment al vietii tale.
Cred ca si de aceea multe relatii se duc la dracu. Ca la un moment dat unul dintre cei doi nu se mai iubeste pe sine. Descopera ca celalalt i-a pus pe chip namol si mucegai, pe care nu si le-ar fi vazut singur. Si nu ii place, se teme. Nu ne plac criticile pentru ca demonteaza acea versiune buna pe care credeai tu ca o reprezinti. Si totul se poate prabusi foarte usor, din doar cateva cuvinte.
Relatiile sunt animale vii, toate instinctele ancestrale le contureaza si suntem tampiti sa ne credem superiori doar pentru ca ne-a crescut pe mana un inel sau in burta un copil. Nu simbolurile astea ne definesc. Daca nu ai un eu puternic, al tau, o credinta in propriul sine, setul tau egoist de valori, nimeni altcineva nu va putea da sens existentei tale. Forta ta de a trai e in tine, celalalt poate cel mult sa te ajute sa o descoperi. Dar daca n-o ai, esti doar un alt mic ratat care-si plimba frustrarile prin forumuri si comenteaza inveninat la stiri, la coltul blocului sau la telefon cu alti frustrati echivalenti, carora esti mandru sa le spui ca stii cine e de vina pentru cutare sau cutare ratare din viata ta.
Nimeni nu e de vina decat tu.
Suntem singuri in vinovatii la fel ca si in relatii. Si starea de rau si starea de bine tot din interiorul nostru cresc si se intind. Ii uram pe cei care ne fac sa ne simtim rebuturi umane (versiunile proaste ale propriei fiinte), si ii iubim pe cei care ne aduc la lumina frumusetile.
Cuvantul "nu" ar trebui interzis. Suntem crescuti in interdictii, "nu-i frumos sa plangi", "nu pune mana", "nu manca inghetata" si asa mai departe. Crestem in negatii care ne construiesc imagini de sine torturate, strambe, chinuite. O tara de frustrati. Eu am avut noroc, norocul biologic de a ma naste ceva mai desteapta si ceva mai aratoasa decat media, si norocul social de a creste intr-o familie care (desi printre oarece negatii) mi-a dat de inteles ca valorez mult ca individualitate. Si da, mi-am luat in carca din cauza asta o gramada de epitete, sunt "prost-crescuta", "nesimtita", "egoista", "cu nasul pe sus" si tot felul de alde d-astea.
Da, dar eu pot sa fiu fericita. Sac. Pot sa scot din adanc, variante bune de mine. Pot sa ma bucur, de mine si de omul de langa mine, pentru ca stiu ca varianta mea cea buna e cea care poate fi iubita. Si nu despre asta era vorba, inca de la inceput?
"Intr-o relatie trebuie sa simti ca celalalt iti percepe eul tau cel mai adevarat si autentic. O relatie este buna cand te simti tu in acea relatie. Cred ca iubesti un om pentru cum esti tu langa el. Acesta cred ca este continutul adevaratei iubiri. Cand alegi o relatie, alegi una din versiunile tale."
In acest caz, intreaga teorie a "specificatiilor", indelung discutata in trecut cu un foarte bun prieten, isi gaseste pana la urma hiba: specificatiile acelui mult-cautat al doilea se regasesc in noi insine. O teorie care isi gaseste ecou in egocentrismul Ducesei si careia ii regasesc un oarece paralelism cu credinta mea ca apropierile dintre oameni trebuie sa vina de la sine, sa se intample pur si simplu. Effortless. "De la sine" adica din noi insine, izvorul de bucurie pe care ti-l poate aduce un om e tot al tau, se afla zagazuit in adancuri si descoperi intr-o buna zi ca poate fi scos la lumina. Dar e izvorul tau, tu ai devenit ceea ce-ti doreai sa fii, acea versiune de care vorbeste doamna Liiceanu.
De aceea nu cred nici in teoria "iubirii unice" pe care o afiseaza cu mandrie prosteasca majoritatea secretoarelor de estrogeni. Nu cred in suflete pereche. In "el/ea ma completeaza". Nu exista. Suntem individualitati distincte si aducem in relatiile in care intram diverse fete - ale noastre. Ceilalti nu ne schimba, doar ne mulam usor pe situatie si, daca ne simtim bine cu propriul prototip, alegem sa ramanem cu acel cineva care a facut sa se aleaga din noi acel anume set de "specificatii". Si cred ca in noi exista mai multe variante bune care se aleg in functie de omul cu care te intalnesti intr-un anumit moment al vietii tale.
Cred ca si de aceea multe relatii se duc la dracu. Ca la un moment dat unul dintre cei doi nu se mai iubeste pe sine. Descopera ca celalalt i-a pus pe chip namol si mucegai, pe care nu si le-ar fi vazut singur. Si nu ii place, se teme. Nu ne plac criticile pentru ca demonteaza acea versiune buna pe care credeai tu ca o reprezinti. Si totul se poate prabusi foarte usor, din doar cateva cuvinte.
Relatiile sunt animale vii, toate instinctele ancestrale le contureaza si suntem tampiti sa ne credem superiori doar pentru ca ne-a crescut pe mana un inel sau in burta un copil. Nu simbolurile astea ne definesc. Daca nu ai un eu puternic, al tau, o credinta in propriul sine, setul tau egoist de valori, nimeni altcineva nu va putea da sens existentei tale. Forta ta de a trai e in tine, celalalt poate cel mult sa te ajute sa o descoperi. Dar daca n-o ai, esti doar un alt mic ratat care-si plimba frustrarile prin forumuri si comenteaza inveninat la stiri, la coltul blocului sau la telefon cu alti frustrati echivalenti, carora esti mandru sa le spui ca stii cine e de vina pentru cutare sau cutare ratare din viata ta.
Nimeni nu e de vina decat tu.
Suntem singuri in vinovatii la fel ca si in relatii. Si starea de rau si starea de bine tot din interiorul nostru cresc si se intind. Ii uram pe cei care ne fac sa ne simtim rebuturi umane (versiunile proaste ale propriei fiinte), si ii iubim pe cei care ne aduc la lumina frumusetile.
Cuvantul "nu" ar trebui interzis. Suntem crescuti in interdictii, "nu-i frumos sa plangi", "nu pune mana", "nu manca inghetata" si asa mai departe. Crestem in negatii care ne construiesc imagini de sine torturate, strambe, chinuite. O tara de frustrati. Eu am avut noroc, norocul biologic de a ma naste ceva mai desteapta si ceva mai aratoasa decat media, si norocul social de a creste intr-o familie care (desi printre oarece negatii) mi-a dat de inteles ca valorez mult ca individualitate. Si da, mi-am luat in carca din cauza asta o gramada de epitete, sunt "prost-crescuta", "nesimtita", "egoista", "cu nasul pe sus" si tot felul de alde d-astea.
Da, dar eu pot sa fiu fericita. Sac. Pot sa scot din adanc, variante bune de mine. Pot sa ma bucur, de mine si de omul de langa mine, pentru ca stiu ca varianta mea cea buna e cea care poate fi iubita. Si nu despre asta era vorba, inca de la inceput?
Tuesday 11 August 2009
Shhhh...
... nu deranjati, citesc. Am stoc nou de carti si lipsa de timp de citit. Ma straduiesc cat pot pentru urmatoarea cronica de carte, altfel vad ca nu-mi vine sa cuvantez...
Saturday 8 August 2009
Coffee & spices
Cafeaua de weekend are intotdeauna alt gust. E cafea cu lene, liniste si condimente.
In decursul timpului cafeaua a mirosit pe rand a scortisoara, ghimbir, nucsoara, picaturi de esenta de migdale sau de rom, prafuri de cacao sau fulgi de ciocolata.
Saptamana aceasta cafeaua se iubeste cu un praf de cardamom.
Asa se creeaza dependentele. Mai am putin si pot sa deschid un magazin de condimente...
In decursul timpului cafeaua a mirosit pe rand a scortisoara, ghimbir, nucsoara, picaturi de esenta de migdale sau de rom, prafuri de cacao sau fulgi de ciocolata.
Saptamana aceasta cafeaua se iubeste cu un praf de cardamom.
Asa se creeaza dependentele. Mai am putin si pot sa deschid un magazin de condimente...
Thursday 6 August 2009
Patul lui Procust
Greu.
Greu m-am hotarat sa scriu despre cartea asta. Am pierdut de mult timp sirul, nu stiu de cate ori am citit-o. Doar paginile zdrentuite poate ca mai stiu.
Lectura obligatorie. Imi amintesc zilele naucitor de calde ale vacantei de vara din 1995 si lista enorma de autori obligatorii. Constiincioasa si tocilara, incepeam sa ma pregatesc pentru ultimii doi ani de liceu, se zicea ca "a unspea e cea mai grea". A fost vara in care am citit industrial, tin minte ca intr-o singura zi, de dimineata pana seara, am citit "Ion', "Enigma Otiliei" si inca ceva, nu mai tin minte ce. Citeam ca o condamnata la munca silnica, citeam aproape fara sa mai inteleg uneori.
Intr-o zi am apucat urmatoarea carte, pregatita sa muncesc iar cu ochii obositi pe ogorul imens de litere din jurul meu: Patul lui Procust.
Si acolo am ramas. Am citit-o, am inchis-o, am deschis-o, am luat-o de la capat. Over and over again, ca un disc stricat.
Toate nelinistile anilor care au urmat (se apropia varsta "aceea" - saptesprezece ani - "on n'est pas serieux quand on a dix-sept ans") s-au legat de trei personaje feminine: Lucy Tantamount din Punct Contrapunct a lui Huxley, Fleur Forsyte (Forsyte Saga, Comedia Moderna - Galsworthy) si Doamna T. din Patul lui Procust.
Patul lui Procust m-a format si pe mine. Mi-a chinuit carnea care tot mai incerca sa se impotriveasca legaturilor dureroase care se formau si care trageau sa schimbe tot ce eram. Mi-a scos oasele din incheieturi si m-a facut sa ma intorc din nou si din nou catre tiparul trasat cu atata duritate de Camil. Brutalitatea cu care el separa net, imperativ, femeile in doua: Emilii si Doamne, a fost o revelatie.
Nu vreau acum sa mai scriu eu. Vreau sa-l las pe Camil Petrescu prin vocea personajului sau masculin, sa explice tot:
" .. sunt femei goale ca un mar care au mult mai mult mister decat zeci de femei imbracate pana sub barbie. Numai cine n-a avut numeroase femei in viata lui poate judeca astfel, si mai ales numai cei care au avut femei care din primele trei cuvinte s-au ispravit ca prin farmec. Altfel ar sti ca sunt femei care fac, dupa-amiaza, din picioarele lor un colan in jurul gatului barbatului, iar seara sunt aceleasi doamne carora el le saruta mana cu emotie".
"Iubirea este preferinta si, posedata - dupa regulament - de opt ateliere intregi, o femeie nu poate fi impiedicata de planton sa prefere in gand si sa surada cu privirea (...) Caci daca preferinta insasi poate fi interzisa, gandul preferintei scapa oricarei oprelisti. Mai mult decat atat nu e necesar pentru iubire".
"... femeile care inseamna destinul unui om, cele adevarate, care sunt foarte putine (caci restul sunt femele), isi incep misterul dupa ce s-au rasturnat in patul barbatului".
"Femeia aceasta tanara, din care radiaza patrunzatoare unde nervoase, de parca e invaluita intr-o aura a sexualitatii, va mai fi rasturnata pe pat, picioarele acestea, cine stie, desfacute, se vor mai frange de voluptate, iar maini barbatesti vor mai tresari de caldura acestor coapse care dau fiori fluizi, poate tocmai pentru ca simti ca firul viu al gandirii acestei femei trece si prin radacina lor gingasa. Negresit, toate acestea sunt posibile numai pentru ca <>. Ceea ce e poate mai greu de explicat e cum electronul acela, al saselea, se poate gandi pe el insusi si iubirea lui. Caci aceasta e voluptatea, constiinta voluptatii insasi.".
Greu m-am hotarat sa scriu despre cartea asta. Am pierdut de mult timp sirul, nu stiu de cate ori am citit-o. Doar paginile zdrentuite poate ca mai stiu.
Lectura obligatorie. Imi amintesc zilele naucitor de calde ale vacantei de vara din 1995 si lista enorma de autori obligatorii. Constiincioasa si tocilara, incepeam sa ma pregatesc pentru ultimii doi ani de liceu, se zicea ca "a unspea e cea mai grea". A fost vara in care am citit industrial, tin minte ca intr-o singura zi, de dimineata pana seara, am citit "Ion', "Enigma Otiliei" si inca ceva, nu mai tin minte ce. Citeam ca o condamnata la munca silnica, citeam aproape fara sa mai inteleg uneori.
Intr-o zi am apucat urmatoarea carte, pregatita sa muncesc iar cu ochii obositi pe ogorul imens de litere din jurul meu: Patul lui Procust.
Si acolo am ramas. Am citit-o, am inchis-o, am deschis-o, am luat-o de la capat. Over and over again, ca un disc stricat.
Toate nelinistile anilor care au urmat (se apropia varsta "aceea" - saptesprezece ani - "on n'est pas serieux quand on a dix-sept ans") s-au legat de trei personaje feminine: Lucy Tantamount din Punct Contrapunct a lui Huxley, Fleur Forsyte (Forsyte Saga, Comedia Moderna - Galsworthy) si Doamna T. din Patul lui Procust.
Patul lui Procust m-a format si pe mine. Mi-a chinuit carnea care tot mai incerca sa se impotriveasca legaturilor dureroase care se formau si care trageau sa schimbe tot ce eram. Mi-a scos oasele din incheieturi si m-a facut sa ma intorc din nou si din nou catre tiparul trasat cu atata duritate de Camil. Brutalitatea cu care el separa net, imperativ, femeile in doua: Emilii si Doamne, a fost o revelatie.
Nu vreau acum sa mai scriu eu. Vreau sa-l las pe Camil Petrescu prin vocea personajului sau masculin, sa explice tot:
" .. sunt femei goale ca un mar care au mult mai mult mister decat zeci de femei imbracate pana sub barbie. Numai cine n-a avut numeroase femei in viata lui poate judeca astfel, si mai ales numai cei care au avut femei care din primele trei cuvinte s-au ispravit ca prin farmec. Altfel ar sti ca sunt femei care fac, dupa-amiaza, din picioarele lor un colan in jurul gatului barbatului, iar seara sunt aceleasi doamne carora el le saruta mana cu emotie".
"Iubirea este preferinta si, posedata - dupa regulament - de opt ateliere intregi, o femeie nu poate fi impiedicata de planton sa prefere in gand si sa surada cu privirea (...) Caci daca preferinta insasi poate fi interzisa, gandul preferintei scapa oricarei oprelisti. Mai mult decat atat nu e necesar pentru iubire".
"... femeile care inseamna destinul unui om, cele adevarate, care sunt foarte putine (caci restul sunt femele), isi incep misterul dupa ce s-au rasturnat in patul barbatului".
"Femeia aceasta tanara, din care radiaza patrunzatoare unde nervoase, de parca e invaluita intr-o aura a sexualitatii, va mai fi rasturnata pe pat, picioarele acestea, cine stie, desfacute, se vor mai frange de voluptate, iar maini barbatesti vor mai tresari de caldura acestor coapse care dau fiori fluizi, poate tocmai pentru ca simti ca firul viu al gandirii acestei femei trece si prin radacina lor gingasa. Negresit, toate acestea sunt posibile numai pentru ca <
Wednesday 5 August 2009
Care cutremur?
Sunt nesimtita, asta e. Uite, recunosc oficial.
Mi-e frica de broaste dar nu mi-e frica de cutremure. Si nu le simt. Habar n-am ca se zgaltaie ceva cu mine, probabil ca mintile mele-s permanent usor zgaltaite altfel nu-mi pot explica fenomenul.
Amintiri din copilarie:
- 1986: dormeam tun. Am fost trezita cu brutalitate, incaltata cu forta cu niste ghete prea mici si scoasa afara, pusa sa stau in picioare cu tot neamul agitat din bloc care probabil se astepta sa le cada cerul in cap, doar ca cerul refuza. Am urlat atata ca mi-e somn si ma dor picioarele incat cred ca s-au milostivit si m-au repus la orizontala.
- 1990: asteptam sa intru la scoala, invatam dupa-amiaza. Pe holul din fata clasei erau tot felul de vitrine pline cu animale impaiate si alte chestii care tineau de bio/zoo/geo-logie. Chestiile au inceput sa zornaie, toata lumea a rupt-o la fuga, eu m-am scarpinat in cap si m-am intrebat ce dracu au astia de se sperie de un camion care trece pe strada. Cand am vazut ca raman singura am luat-o si eu tiptil spre iesire, cand am iesit abia pe alee mi s-a parut si mie ca tremura nitel ceva sub picioare. Dar pana sa-mi dau seama ce tremura s-a oprit. Halal.
Misto a fost ca ne-au trimis acasa. Cutremur rulz.
- dupa aia nu mai stiu nimic. Cred ca a mai fost unul cand deja lucram, in mijlocul zilei, unul acum vreo 4-5 ani cand deja locuiam la etajul 11 si la vestea ca e cutremur m-am intors pe partea ailalta, am mormait "si ce daca, blocul nu pica" si m-am culcat la loc.
Si or mai fi fost dar eu nu stiu. Nu simt nimic, nu mi-e teama de nimic. Dupa telefonul panicat de azi dimineata al preaonoratei mame, am inchis si am inceput sa dezvolt o noua teorie a conspiratiei.
Ascultati aici: eu cred ca exista o intelegere intre companiile de telefonie mobila ca din cand in cand sa puna in functiune o masinarie din aia ca in Ocean's 13 (parca) care sa scuture nitel scoarta pamantului. Zgaltaiala e in mod natural urmata de panica micilor protejati ai lui Pavlov, care cunosc axioma "cutremur=suna urgent pe toata familia". Si incasarile cresc.
Q.E.D.
Mi-e frica de broaste dar nu mi-e frica de cutremure. Si nu le simt. Habar n-am ca se zgaltaie ceva cu mine, probabil ca mintile mele-s permanent usor zgaltaite altfel nu-mi pot explica fenomenul.
Amintiri din copilarie:
- 1986: dormeam tun. Am fost trezita cu brutalitate, incaltata cu forta cu niste ghete prea mici si scoasa afara, pusa sa stau in picioare cu tot neamul agitat din bloc care probabil se astepta sa le cada cerul in cap, doar ca cerul refuza. Am urlat atata ca mi-e somn si ma dor picioarele incat cred ca s-au milostivit si m-au repus la orizontala.
- 1990: asteptam sa intru la scoala, invatam dupa-amiaza. Pe holul din fata clasei erau tot felul de vitrine pline cu animale impaiate si alte chestii care tineau de bio/zoo/geo-logie. Chestiile au inceput sa zornaie, toata lumea a rupt-o la fuga, eu m-am scarpinat in cap si m-am intrebat ce dracu au astia de se sperie de un camion care trece pe strada. Cand am vazut ca raman singura am luat-o si eu tiptil spre iesire, cand am iesit abia pe alee mi s-a parut si mie ca tremura nitel ceva sub picioare. Dar pana sa-mi dau seama ce tremura s-a oprit. Halal.
Misto a fost ca ne-au trimis acasa. Cutremur rulz.
- dupa aia nu mai stiu nimic. Cred ca a mai fost unul cand deja lucram, in mijlocul zilei, unul acum vreo 4-5 ani cand deja locuiam la etajul 11 si la vestea ca e cutremur m-am intors pe partea ailalta, am mormait "si ce daca, blocul nu pica" si m-am culcat la loc.
Si or mai fi fost dar eu nu stiu. Nu simt nimic, nu mi-e teama de nimic. Dupa telefonul panicat de azi dimineata al preaonoratei mame, am inchis si am inceput sa dezvolt o noua teorie a conspiratiei.
Ascultati aici: eu cred ca exista o intelegere intre companiile de telefonie mobila ca din cand in cand sa puna in functiune o masinarie din aia ca in Ocean's 13 (parca) care sa scuture nitel scoarta pamantului. Zgaltaiala e in mod natural urmata de panica micilor protejati ai lui Pavlov, care cunosc axioma "cutremur=suna urgent pe toata familia". Si incasarile cresc.
Q.E.D.
Saturday 1 August 2009
Blogo-dependenta
Am avut o strafulgerare adineauri, dupa portia zilnica de citit bloguri (media cred ca e pe la 10-15 bloguri zilnic): de ce o fac?
Raspunsul imediat a fost ca bagatul nasului in vietile si opiniile altora e un semn precoce ca s-ar putea ca la batranete sa devin si eu o baba curioasa careia ii plac telenovelele...
Revenind in zilele proaspat-inceputului deceniu patru de viata, incep sa cred ca fenomenul blogging-ului exploateaza din greu curiozitatea naturala pe care o avem catre "capra vecinului". Suntem foarte fericiti sa o cantarim si, din cand in cand, sa o mangaiem pe cap sau sa aruncam cu pietre. Ne da un sentiment de apartenenta la comunitate si dezvoltam atasamente totale pentru caprele noastre virtuale.
Raspunsul imediat a fost ca bagatul nasului in vietile si opiniile altora e un semn precoce ca s-ar putea ca la batranete sa devin si eu o baba curioasa careia ii plac telenovelele...
Revenind in zilele proaspat-inceputului deceniu patru de viata, incep sa cred ca fenomenul blogging-ului exploateaza din greu curiozitatea naturala pe care o avem catre "capra vecinului". Suntem foarte fericiti sa o cantarim si, din cand in cand, sa o mangaiem pe cap sau sa aruncam cu pietre. Ne da un sentiment de apartenenta la comunitate si dezvoltam atasamente totale pentru caprele noastre virtuale.
Subscribe to:
Posts (Atom)