Si ceva mai roz acum

"Dezvinovatire

Subsemnatul am promis odata ca n-o sa va mai spun niciodata povesti despre piticul Cipi, care, desi a devenit urias, era si fericit. Si cred ca nu mi-am respectat promisiunea; dar cred ca nu eu sunt vinovat, ci Cipi. Prin aceea ca domnia-sa piticul s-a casatorit.
Si casatoria e o fericire.
O fericire care de cele mai multe ori nu e si plicticoasa. Acest fel de fericire, fericirea plicticoasa, nu e prea de invidiat.
Oricum, fiecare ins e curios sa stie cum s-a casatorit - celalat..."

(Fodor Sandor - Cipi, acest pitic urias - editia 1983).

cine zicea ca Cipi e o carte de copii?

Iubesc

altfel, de ce as simti caldura aia de fiecare data cand trec pe langa masina lui veche, acum parcata doua blocuri mai incolo? Ca doar nu ma emotionez din cauza capacelor de roti!

Seducatoarea din Florenta

Perioada "Rushdie" continua cu cel mai recent roman publicat, Seducatoarea din Florenta (The Enchantress of Florence - in original).
Am fost dezamagita de lipsa luptei. Mi s-a parut initial un roman cu mult mai putina forta decat ce eram obisnuita sa primesc de la acest scriitor.
Dupa aceea m-am gandit mai bine. Cred acum ca orice povestitor are dreptul sa respire din cand in cand si sa se bucure de curgerea lina a cuvintelor. Cartea asta are ceva din atmosfera aromata din O Mie si Una de Nopti. E o carte perfecta pentru serile lungi de iarna si se insoteste minunat cu o cana de ceva cald si parfumat cu mirodenii.
Ne aflam in Imperiul Mogul, in inima lui, in capitala marelui Akbar. Un strain blond si misterios din Florenta, inarmat cu scrisori (furate) care-l acrediteaza ca ambasador al Elisabetei I a Angliei ii da imparatului viata peste cap. Mogulul din Flori (Mogor dell' Amore. cum el insusi isi spune) arunca intregul oras inapoi in trecut pretinzand ca este ruda imparatului, urmas al celei mai frumoase printese din neamul lui Gingis Han, demult disparuta Qara Köz, Ochi Negri, sora bunicului lui Akbar, L'ammatrice Angelica, seducatoarea din Florenta.
Toate personajele cartii in afara de doua (care?) sunt adevarate. O sa va intalniti chiar si cu Vlad Tepes si cu Baiazid. Si cu Niccolo Machiavelli (poreclit in carte Il Machia). Si cu multi, multi altii. Numele adevarat al strainului blond e Niccolo Vespucci - nu va face curiosi?
Mogor dell' Amore nimereste bine. Imparatul trece printr-o criza interioara, cautandu-si un prieten adevarat, un suflet care sa-l inteleaga, altul decat iubita imaginara, Jodha. Pe masura ce timpul trece, Vespucci ii ofera imparatului atat urechea de care acesta are atata nevoie cat si hrana pentru suflet - povestea frumoasei printese. Si, pe masura ce intamplarile se despletesc si secretul se inghesuie sa iasa la suprafata, orasul incepe sa fiarba. Seducatoarea seduce din nou, intregul imperiu ii cade la picioare, prezenta ei magica incepe sa se faca simtita din ce in ce mai puternic, pana cand fantoma se va intoarce din morti ca sa iubeasca inca o data.
Intruparea frumoasei, re-nasterea ei din cuvinte imi aduce aminte de acel fragment din Peter Pan cand Tinker Bell e pe moarte. Zana nu poate fi salvata decat de profesiunea de credinta a copiilor: magia povestilor. De ce ar fi atunci improbabil ca o femeie sa invie din poveste, atunci cand oamenii ajung din nou sa o adore, sa creada in puterea ei?
Magia s-a intors in scriitura lui Rushdie. Izvoarele cuvantului seaca fara un pic de nebunie, fara un strop de basm. Minunata Seducatoare ne-a redat dreptul de a crede in fantome, vraja si iubire.

Shalimar Clovnul

Biblioteca mea pare sa se specializeze. Facand ordine, saptamana trecuta, am observat ca deja construiesc serii de autori pe care-i iubesc. Pe langa ce stiam deja ca am in cantitati mari (Gabriel Garcia Marquez, Mario Vargas Llosa, Isabel Allende, Umberto Eco, Peter Mayle, J.R.R. Tolkien si Frank Herbert) am observat ca am strans deja si vreo sapte carti de Salman Rushdie (azi am cumparat-o pe a opta).
Prima carte de Rushdie pe care am citit-o a fost Rusinea, cu cativa ani in urma. Mi-a ramas in minte forta enorma a frazei, violenta cuvantului, culorile lumii arabe si melodia numelui Omar Khayyam (nu stiam pe atunci cine a fost acest Leonardo arab - sau mai bine zis, Leonardo da Vinci a fost un Omar Khayyam european, dar asta-i o alta poveste).
Mai tarziu am luat si celebrele Versete Satanice, pe care am reusit sa le inteleg abia dupa ce m-am luptat si cu Coranul. Grea lectura, fraze lungi, multe si incalcite intelesuri. Asa mi s-a deschis gustul.
Azi dimineata am terminat Shalimar Clovnul. Naratiune standard, fara fraze incalcite, fara supranatural, dar cu o foarte grea incarcatura umana. Dragoste si durere, razboi, nastere, razbunare, sange - toate adunate intr-o poveste care mi-a dat, la propriu, fiori.
Shalimar Clovnul se numeste de fapt Noman Sher Noman. Copilul musulman s-a nascut in Casmir, in aceeasi noapte in care s-a nascut si Bhoomi (Pamantul) Kaul, frumoasa hindusa din satul vecin. S-au nascut odata cu independenta Indiei, ca si Copiii din Miez de Noapte. Peste paisprezece ani, Noman (acum Shalimar Clovnul - numele lui de scena) si Bhoomi (care nu mai vrea sa fie pamantul murdar si acum isi spune Boonyi - celestul platan imperial) se indragostesc.
Odata cu dragostea apar si primele semne de tulburare in Casmir, razboiul e inca in viitor dar agitatorii apar. Unul din ei o doreste pe Boonyi si provoaca descoperirea aventurii celor doi, ca sa castige fata prin santaj. Surpriza: comunitatile musulmana si hindusa se unesc si-i ajuta pe indragostiti, Casmirul e al casmirezilor, e loc aici pentru toate religiile, oamenii se iubesc.
Dar semintele tulburarii s-au infipt si razboiul paseste tiptil in apropiere.
Dupa alti patru ani, intre musulman si hindusa vine evreul nascut in Europa, ambasadorul american Max Ophuls. Erou al Rezistentei, nascut si crescut in alt leagan in care s-au razboit civilizatiile, Strasbourg. Max are acum peste cincizeci de ani, este casatorit si fara copii. In el isi vede Boonyi sansa de a evada din cusca satului si casniciei ei.
Max si Boonyi fac un contract nescris: trupul ei (fara copii!) contra apartamentului roz cu haine din revista. Dar Boonyi vede repede ca a schimbat o cusca pe alta si decade intr-un vartej de droguri, tutun de mestecat si mancare. Se face atat de grasa incat isi poate ascunde sarcina pana e prea tarziu.
Intre timp, in Casmir, momentul in care Boonyi isi paraseste sotul marcheaza si inceputul violentei.
Sotia ambasadorului intervine, scandalul a izbucnit deja, Max este retras de la post, Boonyi naste, i se ia copila (Casmira Noman, acum numita India Ophuls) si este trimisa inapoi in sat.
In sat Boonyi afla ca este moarta prin conventie sociala. Se retrage pe deal in casa pustnicei si munceste ca sa traiasca, se dezintoxica, slabeste, trupul ei e acum o panza a vietii pe care a dus-o. Este moarta vie, traieste in asteptarea sotului care o va ucide.
Shalimar Clovnul ramane fidel juramantului facut in prima noapte de dragoste: "Sa nu ma parasesti! De acum sa nu ma parasesti cumva sau n-am sa ti-o iert niciodata si am sa ma razbun, am sa te omor! Iar daca ai copii cu vreun alt barbat, o sa-i omor si pe copii!". Shalimar pleaca si devine terorist musulman. Razboiul indo-pakistanez e in plina desfasurare, Casmirul este insangerat.
Violenta creste si cotropeste istoria.
Peste mai bine de douazeci de ani, cand tatal lui Shalimar si tatal lui Boonyi au murit, Shalimar se intoarce in sat, isi ucide sotia (primul cutit) si pleaca in America sa-si indeplineasca juramantul. Invocand amintirea lui Boonyi se angajeaza sofer la Max, acum in varsta de peste optzeci de ani, batran cult, cu o functie foarte inalta si foarte secreta. Devine mana lui dreapta. O cunoaste pe India si sufera.
Intr-o zi, ii taie gatul lui Max in fata Indiei, si fuge (al doilea cutit).
Viata fetei devine o mare cautare. India vrea sa stie de ce. India afla totul. India este acum Casmira si isi simte, in sfarsit, mama adevarata. Pleaca in Casmir sa o gaseasca. Gaseste Casmirul sfasiat de razboi, femeile cu val pe fata si mormantul lui Boonyi. Gaseste si iubire.
Ultimele pagini ale cartii sunt cele care m-au cutremurat fizic. Shalimar e in inchisoare, asteptandu-si executia. India ii scrie zilnic, il urmareste cu ura ei cumplita: "Sunt Seherezada ta neagra. Iti voi scrie fara sa pierd o zi, fara sa pierd o noapte, nu ca sa-mi salvez mie viata ci ca s-o iau pe a ta, sa incolacesc in jurul tau serpii veninosi ai cuvintelor mele pana ce coltii lor ti se vor infige in gat". Intre timp, isi preia marea mostenire si traieste o viata ca un vis crancen, muncind si antrenandu-se violent, invata box si trage cu arcul.
Shalimar evadeaza si vine sa-si implineasca razbunarea. Intra in casa Indiei, vine cu un al treilea cutit. India il asteapta. "nu exista o a doua sansa. Nu exista nici o India. Nu existau decat Casmira si Shalimar Clovnul".
Povestea lui Shalimar Clovnul este o saga a violentei contemporane, a violentei aflata peste tot, in noi si in afara noastra, in istorie, in religie, in dragoste, in pasiune, in adoratia filiala. E o drama a urii si razbunarii de care nici un personaj nu scapa. Unde se inchide cercul? Se inchide vreodata? India va ucide si ea?
Violenta naste violenta. Mai putem evada din teroarea fragilului echilibru dintre iubire si ura?

National Geographic + Rammstein = meditatie asupra X-gamiei

Die Liebe ist ein wildes Tier
Sie atmet dich sie sucht nach dir
Nistet auf gebrochenen Herzen
Geht auf Jagd bei Kuss und Kerzen
Saugt sich fest an deinen Lippen
Gräbt sich Gänge durch die Rippen
Lässt sich fallen weich wie Schnee
Erst wird es heiß dann kalt am Ende tut es weh

Amour Amour
Alle wollen nur dich zähmen
Amour Amour am Ende
gefangen zwischen deinen Zähnen

traducerea aici.

Mi-am adus aminte de dragostea ca animal neimblanzit pe cand ma aflam in plin proces de culturalizare: seria Taboo de pe National Geographic. Astazi - sex taboo: monogamia.

POI's in acest reportaj:

• 2/3 din populatia planetei traieste in culturi care nu interzic poligamia
• avem in culturile monogame milioane de swingers: cei care considera ca sexul extramarital consimtit face bine (dar interzic implicarea afectiva extramaritala) - profilul tipic de swinger e: alb, republican / conservator / educat / slujbe - stalpi ai societatii (politie, avocatura, medicina etc)
  
• tribul chinez mosuo - matriarhatul inca in viata.
• marimea testiculelor speciei umane indica o inclinatie spre poligamie (se pare ca le avem intre ale cimpanzeilor poligami si foarte coiosi si ale gorilelor de munte monogame ale caror bilute se cauta cu lupa)

Where is love in all this science?
Nu cumva conceptul incepe sa redevina o alegere foarte, foarte personala?
Mosuo m-au fascinat. Cateva reguli de baza, ca sa intelegem:

• barbatii au puterea politica, dar:
• barbatii locuiesc cu mamele lor toata viata. De fapt, toti copiii raman sa locuiasca pana la moarte in familia in care s-au nascut, sub acelasi acoperis - familia extinsa. Mama cea mai in varsta e celula de baza a societatii, cea care conduce economic nucleul familial, cea care deleaga sarcinile si conduce cu mana de fier toata familia extinsa.
  
• inainte de 13 ani copiii mosuo nu exista ca persoane. La 13 ani trec printr-o ceremonie de "coming of age". Din acea zi sunt considerati adulti, cu toate drepturile si obligatiile cuvenite.
• Doar femeile peste 13 ani au camere separate de restul familiei. In camere ele pot primi orice barbat vor ele. Barbatii vin noaptea si pleaca dimineata, pe furis, si se intorc mereu, tot pe furis, la propria familie = conceptul de "walking marriage" - casatoria plimbareata.
• filiatia este evident materna. De copii are grija familia extinsa in care acestia s-au nascut. Avantaj - foarte multi adulti care ingrijesc cu randul de copii, copiii nu sunt niciodata abandonati ci au parte de multa indrumare si dragoste. Tatal nu are voie sa se implice decat simbolic, altfel ar jigni familia cealalta.
• Casatoriile plimbarete tind sa devina "serial monogamy". Aici devine totul interesant, aici apare in ecuatie chimia dragostei. Barbatii mosuo pot sa iubeasca aceeasi femeie toata viata (doar ca nu pot sa-i interzica acesteia sa-i mai iubeasca si pe altii - norocul lor ca se pare ca si femeile tind sa devina monogame, doar ca-i trimit acasa la ei in fiecare dimineata)
• fiecare cu banii lui, in familia lui => fara certuri pe bani.
  

Cu ce drept ii judecam? Noi am crescut intr-o cultura crestina, cu dogme intepenite de milenii. Cultura crestina care a lasat urme adanci pana si in morala agnostica. Suntem laici monogami. Declarati.
Ma gandesc atunci ca unicul element care poate face si desface totul, care poate sa separe pana si la mosuo monogamia de poligamie, este dragostea - animalul salbatic. Animalul salbatic pe care il vrei stapanit dar in ai carui dinti sfarsim cu totii.
Si atunci, care "gamie" e cea tabu?
Poate ca ar trebui inventat un aparat care sa detecteze dragostea. Si dupa aceea, raspunsul la intrebarea mea ar trebui sa fie "it's all about LOVE".

LOVE, n. A temporary insanity curable by marriage or by removal of the patient from the influences under which he incurred the disorder. This disease, like "caries" and many other ailments, is prevalent only among civilized races living under artificial conditions; barbarous
nations breathing pure air and eating simple food enjoy immunity from its ravages. It is sometimes fatal, but more frequently to the physician than to the patient.

De l'amour

Scriam mai demult despre admiratia pe care o am pentru felul in care Gabriel Liiceanu isi potriveste cuvintele. Iata ca astazi gasesc, pe cand rasfoiam agale file de internet, un fragment din ceea ce spunea fosta lui sotie, la fel de celebra (Aurora Liiceanu) despre divortul lor si, implicit, despre dragoste, atractie si relatii.
"Intr-o relatie trebuie sa simti ca celalalt iti percepe eul tau cel mai adevarat si autentic. O relatie este buna cand te simti tu in acea relatie. Cred ca iubesti un om pentru cum esti tu langa el. Acesta cred ca este continutul adevaratei iubiri. Cand alegi o relatie, alegi una din versiunile tale."
In acest caz, intreaga teorie a "specificatiilor", indelung discutata in trecut cu un foarte bun prieten, isi gaseste pana la urma hiba: specificatiile acelui mult-cautat al doilea se regasesc in noi insine. O teorie care isi gaseste ecou in egocentrismul Ducesei si careia ii regasesc un oarece paralelism cu credinta mea ca apropierile dintre oameni trebuie sa vina de la sine, sa se intample pur si simplu. Effortless. "De la sine" adica din noi insine, izvorul de bucurie pe care ti-l poate aduce un om e tot al tau, se afla zagazuit in adancuri si descoperi intr-o buna zi ca poate fi scos la lumina. Dar e izvorul tau, tu ai devenit ceea ce-ti doreai sa fii, acea versiune de care vorbeste doamna Liiceanu.
De aceea nu cred nici in teoria "iubirii unice" pe care o afiseaza cu mandrie prosteasca majoritatea secretoarelor de estrogeni. Nu cred in suflete pereche. In "el/ea ma completeaza". Nu exista. Suntem individualitati distincte si aducem in relatiile in care intram diverse fete - ale noastre. Ceilalti nu ne schimba, doar ne mulam usor pe situatie si, daca ne simtim bine cu propriul prototip, alegem sa ramanem cu acel cineva care a facut sa se aleaga din noi acel anume set de "specificatii". Si cred ca in noi exista mai multe variante bune care se aleg in functie de omul cu care te intalnesti intr-un anumit moment al vietii tale.
Cred ca si de aceea multe relatii se duc la dracu. Ca la un moment dat unul dintre cei doi nu se mai iubeste pe sine. Descopera ca celalalt i-a pus pe chip namol si mucegai, pe care nu si le-ar fi vazut singur. Si nu ii place, se teme. Nu ne plac criticile pentru ca demonteaza acea versiune buna pe care credeai tu ca o reprezinti. Si totul se poate prabusi foarte usor, din doar cateva cuvinte.
Relatiile sunt animale vii, toate instinctele ancestrale le contureaza si suntem tampiti sa ne credem superiori doar pentru ca ne-a crescut pe mana un inel sau in burta un copil. Nu simbolurile astea ne definesc. Daca nu ai un eu puternic, al tau, o credinta in propriul sine, setul tau egoist de valori, nimeni altcineva nu va putea da sens existentei tale. Forta ta de a trai e in tine, celalalt poate cel mult sa te ajute sa o descoperi. Dar daca n-o ai, esti doar un alt mic ratat care-si plimba frustrarile prin forumuri si comenteaza inveninat la stiri, la coltul blocului sau la telefon cu alti frustrati echivalenti, carora esti mandru sa le spui ca stii cine e de vina pentru cutare sau cutare ratare din viata ta.
Nimeni nu e de vina decat tu.
Suntem singuri in vinovatii la fel ca si in relatii. Si starea de rau si starea de bine tot din interiorul nostru cresc si se intind. Ii uram pe cei care ne fac sa ne simtim rebuturi umane (versiunile proaste ale propriei fiinte), si ii iubim pe cei care ne aduc la lumina frumusetile.
Cuvantul "nu" ar trebui interzis. Suntem crescuti in interdictii, "nu-i frumos sa plangi", "nu pune mana", "nu manca inghetata" si asa mai departe. Crestem in negatii care ne construiesc imagini de sine torturate, strambe, chinuite. O tara de frustrati. Eu am avut noroc, norocul biologic de a ma naste ceva mai desteapta si ceva mai aratoasa decat media, si norocul social de a creste intr-o familie care (desi printre oarece negatii) mi-a dat de inteles ca valorez mult ca individualitate. Si da, mi-am luat in carca din cauza asta o gramada de epitete, sunt "prost-crescuta", "nesimtita", "egoista", "cu nasul pe sus" si tot felul de alde d-astea.
Da, dar eu pot sa fiu fericita. Sac. Pot sa scot din adanc, variante bune de mine. Pot sa ma bucur, de mine si de omul de langa mine, pentru ca stiu ca varianta mea cea buna e cea care poate fi iubita. Si nu despre asta era vorba, inca de la inceput?

Scris pe trup

autor: Jeannette Winterson.
Imi marturisesc un pacat capital: invidia.
Invidia m-a inundat citind. As vrea sa fi scris eu o parte din cartea aceasta.
Mi s-a spus ca povestile mele despre carti sunt cam incalcite, asa ca am sa incerc sa fac o sinteza mai "normala", ca rezumatele de scoala. Sa vad daca mai stiu cum se face.
Asaaa... "Scris pe trup" este, dupa cum arata si titlul, o poveste de dragoste.
Departe de a fi siropoasa, foile ei sunt pasiune pura. Scrisa la persoana intai, jurnal/confesiune, ea se intinde pe parcursul catorva luni de o intensitate inumana, coplesitoare. Povestitorul e un el sau o ea, nu stim niciodata. Aceasta ambiguitate voita, desi considerata "clou"-ul povestii, mie una nu-mi place. Mi se pare fortata si prea "politically correct", pusa acolo ca sa acopere orice "target market".
Ma rog, orice ar fi povestitorul, dragostea simtita e cotropitoare. Fiinta aceasta cauta permanent, traieste pentru a cauta dragoste, se consuma in tot felul de povesti nefericite dar intense. Intr-o zi o cunoaste pe Louise, 35 de ani, cu chip prerafaelit, par rosu si cu o boala incurabila pe care o ascunde si o ignora. Louise e prinsa intr-o casnicie absurda si se arunca cu capul inainte si cu tot trupul aprins in bratele Fiintei. Louise invata sa traiasca si tot ce fac cei doi din acel moment incolo este sa Traiasca. Sa Simta. Intensitatea aproape absurda a pasiunii lor disperate presimte intrebarea cumplita din deschidere: "de ce masura iubirii este pierderea ei?".
Dragostea aceasta aproape adolescent de indecent de intensa intipareste efemera fiinta iubita pe trup, in carnea, prin pielea celuilalt. Asa intra Louise in sufletul Fiintei, prin trup. Si nu mai iese niciodata. Louise e si ea un cancer incurabil, ca si sangele ei.

Nimeni nu poate legitima dragostea; nu i se pot da ordine si nu poate fi lingusita si facuta sa-ti dea ascultare. Iubirea isi apartine doar siesi, e surda la rugaminti (...).
...........
Primii pelerini si-au facut din inima catedrala. Ei insisi erau templul, un templu care nu se ridicase cu bratele. Biserica lui Dumnezeu. Cantecul care i-a purtat peste valuri a fost imnul ce-a rasunat deasupra boltei. Gatlejurile le erau goale in asteptarea lui Dumnezeu. Uite-i acum, cu capetele date pe spate, cu gurile deschise, singuri. Doar pescarusii poposesc din cand in cand la prora. Glasurile li se contopesc intru slava lui Dumnezeu - pavaza ce-i apara de marea prea sarata si de cerul neprietenos.
Dragostea a fost cea care i-a indemnat sa porneasca la drum. Si tot dragostea i-a adus inapoi acasa. Iubirea le-a inasprit mainile pe vasle si le-a incalzit muschii sub ploaia rece.
...........
Atunci cand vom pleca, vom putea lua lumea cu noi si soarele sub brat. Grabeste-te, se face tarziu. Nu stiu daca e un final fericit, dar in fata noastra se intinde un camp deschis, nesfarsit.

eu si neuronul meu

De cateva zile nu am nici timp nici inspiratie prea stufoasa. Culmea e ca mi-am petrecut aceste zile prin a participa la un curs despre cum sa faci ca sa-ti dezvolti creierasul.
Cursul e oarecum din categoria "am inventat coada de la pruna" / "am descoperit apa calda". Tot poporul stie ca e bine sa faci ceva cu neuronii ca sa nu-ti intre in amorteala. Nu-mi trebuia un curs sa-mi spuna asta. Ce nu stiam totusi pana acum era explicatia fizico-chimica a procesului.
Ma simt mai linistita. Eu sunt o eprubeta si tot ceea ce sunt e rezultatul chimiei. In loc sa ma sperie, constientizarea faptului m-a linistit. Stiinta este o stanca pentru mine, un punct de echilibru (chiar daca matematica a fost stocata intr-o zona cu neuroni mai prapaditi, de am uitat-o atat de presto dupa bac... se pare ca daca o sa deschid o carte de algebra o sa-mi pot aminti ceva. Hm, sa fie la ei acolo asta).
Va trebui sa detaliez tema pe masura ce aprofundez. Dragostea e tot un proces chimic.
Da, ce bine ca exista chimia asta. Dac-as fi stiut asta si in clasa a zecea...

Gata acum. Ma duc sa fac experiente cu substantele chimice din rosii, carnati si fasole.

Love ain't no stranger

Who knows where the cold wind blows,
I ask my friends, but nobody knows
Who am I to believe in love,
Oh, love ain't no stranger

I looked around and what did I see
Broken hearted people staring at me,
All searching 'cause they still believe,
Oh, love ain't no stranger

I was alone and I needed love
So much I sacrificed all I was dreaming of,
I heard no warning, but a heart can tell
I'd feel the emptiness of love I know so well

Love ain't no stranger,
I ain't no stranger
Love ain't no stranger,
I ain't no stranger to love.

Thank you mr. Coverdale.
In seara asta as fi vrut sa scriu ceva despre iubire. Nu mi-am gasit cuvintele. Ca de obicei in fata unei teme prea vaste, cuvintele au dat buluc din adanc si mi-e teama sa aleg dintre ele.
In seara asta aleg cuvintele altora pentru ce simt. Dupa David Coverdale, alte cateva vorbe apropiate sufletului meu:

"straniu este, cand patesti asa ceva, ca incepi sa traiesti o
permanenta insotire in absenta: celalalt te insoteste tot timpul, fara
ca, fizic, sa fie cu tine. te locuieste. fiecare zi incepe cu el in
minte, o continui cu el, o sfarsesti cu el in minte. e o stare
obsesiva, nu neaparat comoda, un soi de alerta permanenta, care
pregateste extazul intalnirii, al timpului-impreuna. pe scurt, se iese
din durata obisnuita a celorlalti oameni si se intra intr-un timp
fabulos, intr-un timp "altfel": lumea devine vrajita clipa de clipa.
nici o alta relatie nu schimba temperatura lumii intr-o asemenea
masura".

"ca sa fii incercat de acest sentiment, trebuie sa
ai o anumita structura afectiva. exact ca in cazul credintei. nu orice
om e daruit sa creada. si aici e la fel. coardele fiintei tale trebuie
sa fie in asa fel asezate si intinse incat sa poata vibra intr-un
anumit fel la intalnirea cu altul. a nu fi capabil de coup de foudre e
un handicap afectiv, pentru ca - pe langa nenorocirea la care te poate
expune dragostea (exista si "iubiri nefericite", exista si pierderea
linistii si a sigurantei de sine) - absenta unui coup de foudre iti
suprima sansa de a te intalni cu neobisnuitul in plan sexual si,
astfel, cu un anumit izvor de afectivitate si frumusete al fiintei
tale".

sursa: Gabriel Liiceanu, intr-un interviu din Elle de vara trecuta. Vorbea despre cartea de aici.
Cartea nu s-a ridicat la asteptarile starnite-n mine de citatele de mai sus. Pacat. Am rontait-o intr-o seara, avida de viata pe care o presimteam inchisa intre copertile ei un pic psihedelice si am ramas cu un gust amar... de terebentina?. Clopotele n-au sunat. Am pus-o in raft, am privit-o lung si ma intreb daca am sa vreau vreodata s-o redeschid. Never say never, though.