Eu sunt cititoare de bloguri, mai mult decat scriitoare (din pacate). Gasesc pe bloguri cele mai bune surse de informatie si de obicei si cele mai bune surse de entertainment. Uneori, caut si gasesc doar micul confort egoist al ideii ca mai sunt multi oameni pe lumea asta care gandesc ca mine. Ma rog, esentialul introducerii e ca citesc multe bloguri. Revenons...
Ca orice femeie, citesc si bloguri care trateaza subiecte - hmmm - feminine. De gen copii / cosmetice si alte alea-alea. Acum cateva luni - un an? imi atragea atentia un comentariu pe un blog (nu-mi aduc aminte pe care) semnat ionouka. Nu-mi aduc bine aminte nici despre ce era comentariul, dar numele m-a intrigat, asa ca am urmat link-ul din nume (semn ca fata are blog) si am poposit putin in casa ei. Mi-a placut, dar la vremea aceea n-am pus-o in reader si am pierdut-o.
Dupa ceva vreme am regasit-o, tot intr-un comentariu. Un comentariu foarte trist. Am nimerit din nou la ea pe blog si m-a surprins intensitatea tristetii ei. Se referea la o problema dermatologica pe care n-o nominaliza si care-i facea viata un cosmar. Ca fosta acneica-de-maturitate myself, am fost langa ea din suflet, dar, cum nu cerea ajutor la problema, m-am abtinut la a comenta. In definitiv, poate nici nu avea acnee.
De atunci am vizitat-o mai des. A inceput sa-mi placa fraza ei si felul in care ne scrie noua, masei de necunoscuti de dincolo de ecran. Am aflat ca e o persoana destul de publica, ziarista, conduce o revista. Am nimerit si eu pe povestea nuntii ei, am aflat ca iubeste un baiat cu ochelari care lucreaza intr-o institutie financiara. Erau fotografii frumoase acolo si m-am bucurat pentru ea.
Mai nou, am aflat ca a trecut printr-o pierdere cumplita, o sarcina in primul trimestru pentru care se bucurase cu toata fiinta ei. Paginile scrise atunci iti cam incretesc pielea, si i-am admirat curajul de a ne scrie despre ceva atat de personal.
Acum vreo doua saptamani, mergand sa-mi fac o cafea in mica noastra bucatarie de la birou, am vazut un baiat care semana pozelor ei de la nunta. Prima reactie a fost - nu, nu se poate. Si totusi, parca-l stiu de undeva. M-am dus pe blog, am cautat pozele - mda, seamana, Bai, nu se poate totusi, lumea asta e mare, tocmai el?
I let it go.
Saptamana asta am intrat din nou pe blogul Ioanei, datorita intamplarii triste la care ma refeream aici. Si m-a racait curiozitatea - cum o cheama pe ea de fapt? Am gasit la "despre". Dupa aia a fost tare usor sa bag numele banuit ca apartine sotului in aplicatia noastra de mail - si bingo! a a aparut. El e. Si lucreaza pe etaj cu mine.
S-a desfasurat o drama aici, la mine pe etaj, de care n-am stiut. In ziua in care ea a venit la el la birou sa-i spuna de necaz si sa-i planga in brate eram aici, la cativa metri distanta.
Acum eu ii cunosc lui o parte din viata, il vad din cand in cand pe holuri, si ma simt ciudat. El nu stie ca eu stiu. I feel weird.
Ca orice femeie, citesc si bloguri care trateaza subiecte - hmmm - feminine. De gen copii / cosmetice si alte alea-alea. Acum cateva luni - un an? imi atragea atentia un comentariu pe un blog (nu-mi aduc aminte pe care) semnat ionouka. Nu-mi aduc bine aminte nici despre ce era comentariul, dar numele m-a intrigat, asa ca am urmat link-ul din nume (semn ca fata are blog) si am poposit putin in casa ei. Mi-a placut, dar la vremea aceea n-am pus-o in reader si am pierdut-o.
Dupa ceva vreme am regasit-o, tot intr-un comentariu. Un comentariu foarte trist. Am nimerit din nou la ea pe blog si m-a surprins intensitatea tristetii ei. Se referea la o problema dermatologica pe care n-o nominaliza si care-i facea viata un cosmar. Ca fosta acneica-de-maturitate myself, am fost langa ea din suflet, dar, cum nu cerea ajutor la problema, m-am abtinut la a comenta. In definitiv, poate nici nu avea acnee.
De atunci am vizitat-o mai des. A inceput sa-mi placa fraza ei si felul in care ne scrie noua, masei de necunoscuti de dincolo de ecran. Am aflat ca e o persoana destul de publica, ziarista, conduce o revista. Am nimerit si eu pe povestea nuntii ei, am aflat ca iubeste un baiat cu ochelari care lucreaza intr-o institutie financiara. Erau fotografii frumoase acolo si m-am bucurat pentru ea.
Mai nou, am aflat ca a trecut printr-o pierdere cumplita, o sarcina in primul trimestru pentru care se bucurase cu toata fiinta ei. Paginile scrise atunci iti cam incretesc pielea, si i-am admirat curajul de a ne scrie despre ceva atat de personal.
Acum vreo doua saptamani, mergand sa-mi fac o cafea in mica noastra bucatarie de la birou, am vazut un baiat care semana pozelor ei de la nunta. Prima reactie a fost - nu, nu se poate. Si totusi, parca-l stiu de undeva. M-am dus pe blog, am cautat pozele - mda, seamana, Bai, nu se poate totusi, lumea asta e mare, tocmai el?
I let it go.
Saptamana asta am intrat din nou pe blogul Ioanei, datorita intamplarii triste la care ma refeream aici. Si m-a racait curiozitatea - cum o cheama pe ea de fapt? Am gasit la "despre". Dupa aia a fost tare usor sa bag numele banuit ca apartine sotului in aplicatia noastra de mail - si bingo! a a aparut. El e. Si lucreaza pe etaj cu mine.
S-a desfasurat o drama aici, la mine pe etaj, de care n-am stiut. In ziua in care ea a venit la el la birou sa-i spuna de necaz si sa-i planga in brate eram aici, la cativa metri distanta.
Acum eu ii cunosc lui o parte din viata, il vad din cand in cand pe holuri, si ma simt ciudat. El nu stie ca eu stiu. I feel weird.
Social media aduce dileme noi in vietile noastre. Lumea se stramteaza pe zi ce trece. Imi aduc aminte ca in liceu am avut de compus un eseu pe tema: "we live in a shrinking world" si cred ca am protestat la idee. Azi imi dau seama cat de idioata am fost. Lumea s-a micsorat ingrozitor desi noi traim din ce in ce mai distantati fizic. And yet we come to know everything about each other - it's all on google, dude!
OMFG, this is getting spookier and spookier...
No comments:
Post a Comment