I need a shrink.
Asta e concluzia recurenta dupa multe din interactiunile cu parintii. Din fericire, cel putin deocamdata, I have no kids of my own to fuck them up, dar asta nu ma impiedica sa ma gandesc de multe ori (si pentru foarte mult timp) la motivele pentru care am ajuns sa reactionez violent la unele din conversatiile cu parintii. Vedeti, mi-as dori grozav sa am o relatie cu ei ca in comediile romantice americane. Obviously, it is anything but.
Azi am avut o prima revelatie despre ceea ce ma enerveaza de fapt: momentul in care imi sare mustarul e ala in care, printr-o metoda sau alta, ajung sa ma faca sa ma simt vinovata de ceva. De o replica, de un comportament, de o alegere pe care eu o fac. De faptul ca dorm tarziu, de faptul ca nu stau drepti la primire la orice considera ei ca ar fi de datoria mea.
In apararea lor, nu cred ca e vorba de o intentie. Si atunci? Unde se rupe filmul? De ce tipul acesta de comunicare ajunge sa declanseze in mine aproape instantaneu o mie de draci?
de fapt, care e mecanismul prin care vocea parintelui ajunge sa declanseze in copil un sentiment puternic ca a calcat pe bec? de unde haturile astea invizibile, what the fuck happened when i was a kid? de ce, de fiecare data cand alegerea mea de a a actiona difera fata de modul in care ar fi reactionat ei, se declanseaza instant si valul de vinovatie in mine? evident, acesta duce la furie la fel de instantanee, urmata de cateva ore de auto-racaire interioara pe tema "what the fuck just happened?"
greu de crezut ca la capatul de fir care le apartine se va schimba ceva, asa ca i need to be the one in control (vedeti, din nou autoinvinovatire: de fapt e in sarcina mea, din nou a mea, sa actionez).
probabil pentru ca in acest moment nu imi pot aminti cand exact m-am simtit libera sa aleg pe cand stateam impreuna. nu tin minte sa-mi fi ales eu hainele din magazine, sa fi fost consultata in legatura cu meniul, sa fiu intrebata daca vreau sa fac pianul (am zis ca vreau chitara dar degeaba, pianul e pentru domnisoare si chitara pentru vagabonzi), sa fiu intrebata la ce facultate vreau sa merg. da, am ascultat heavy metal, am avut postere cu pletosi si am avut blugii rupti (phew, am gasit cateva momente de libertate). altfel, alegerile vestimentare in general au cauzat conflicte, cat despre baieti, ii tineam cat de departe posibil pentru ca nicunul nu ar fi fost suficient de bun.
pentru ca imi amintesc mai multe momente de "my way or the highway" (aka "cat esti la mine in casa faci cum zic eu") decat momente de alegere. mult mai multe momente de comanda si infinit mai putine de conversatie, de ascultare.
degeaba ma revolt acum ca maica-mea nu ma cunoaste. probabil ca pe buna dreptate, nici n-o las. pentru ca exista sanse mari ca ceea ce dezvalui sa nu ii fie pe plac. so i keep silent, guilty and angry.
i hereby swear i'll NEVER do that to my new nephew. or to any potential kids. if they fuck up, i'll be there, listen carefully why they fucked up and then cuddle them.
atat pentru azi. duty calls.
Asta e concluzia recurenta dupa multe din interactiunile cu parintii. Din fericire, cel putin deocamdata, I have no kids of my own to fuck them up, dar asta nu ma impiedica sa ma gandesc de multe ori (si pentru foarte mult timp) la motivele pentru care am ajuns sa reactionez violent la unele din conversatiile cu parintii. Vedeti, mi-as dori grozav sa am o relatie cu ei ca in comediile romantice americane. Obviously, it is anything but.
Azi am avut o prima revelatie despre ceea ce ma enerveaza de fapt: momentul in care imi sare mustarul e ala in care, printr-o metoda sau alta, ajung sa ma faca sa ma simt vinovata de ceva. De o replica, de un comportament, de o alegere pe care eu o fac. De faptul ca dorm tarziu, de faptul ca nu stau drepti la primire la orice considera ei ca ar fi de datoria mea.
In apararea lor, nu cred ca e vorba de o intentie. Si atunci? Unde se rupe filmul? De ce tipul acesta de comunicare ajunge sa declanseze in mine aproape instantaneu o mie de draci?
de fapt, care e mecanismul prin care vocea parintelui ajunge sa declanseze in copil un sentiment puternic ca a calcat pe bec? de unde haturile astea invizibile, what the fuck happened when i was a kid? de ce, de fiecare data cand alegerea mea de a a actiona difera fata de modul in care ar fi reactionat ei, se declanseaza instant si valul de vinovatie in mine? evident, acesta duce la furie la fel de instantanee, urmata de cateva ore de auto-racaire interioara pe tema "what the fuck just happened?"
greu de crezut ca la capatul de fir care le apartine se va schimba ceva, asa ca i need to be the one in control (vedeti, din nou autoinvinovatire: de fapt e in sarcina mea, din nou a mea, sa actionez).
probabil pentru ca in acest moment nu imi pot aminti cand exact m-am simtit libera sa aleg pe cand stateam impreuna. nu tin minte sa-mi fi ales eu hainele din magazine, sa fi fost consultata in legatura cu meniul, sa fiu intrebata daca vreau sa fac pianul (am zis ca vreau chitara dar degeaba, pianul e pentru domnisoare si chitara pentru vagabonzi), sa fiu intrebata la ce facultate vreau sa merg. da, am ascultat heavy metal, am avut postere cu pletosi si am avut blugii rupti (phew, am gasit cateva momente de libertate). altfel, alegerile vestimentare in general au cauzat conflicte, cat despre baieti, ii tineam cat de departe posibil pentru ca nicunul nu ar fi fost suficient de bun.
pentru ca imi amintesc mai multe momente de "my way or the highway" (aka "cat esti la mine in casa faci cum zic eu") decat momente de alegere. mult mai multe momente de comanda si infinit mai putine de conversatie, de ascultare.
degeaba ma revolt acum ca maica-mea nu ma cunoaste. probabil ca pe buna dreptate, nici n-o las. pentru ca exista sanse mari ca ceea ce dezvalui sa nu ii fie pe plac. so i keep silent, guilty and angry.
i hereby swear i'll NEVER do that to my new nephew. or to any potential kids. if they fuck up, i'll be there, listen carefully why they fucked up and then cuddle them.
atat pentru azi. duty calls.
No comments:
Post a Comment