38 and counting.
Simt ca traiesc din nou zile care ma schimba, momente definitorii.
Mi-am petrecut ultimele doua luni raspunzand la intrebarea "de ce", exorcizand diavoli din copilarie. Am citit, am scris si am dorit sa public. Poate ca o voi face intr-o zi.
Cu toate acestea, "raspunsul nu-i aici".
Nu am cum sa schimb faptul ca exista oameni care ma ranesc. Nu pot sa schimb "de ce"-ul. Ce pot sa schimb insa este cum ma simt eu in acele momente.
Mi-a fost acest lucru ieri mai limpede ca niciodata, intr-un joc de realitate virtuala. Intai m-am trezit pe Tatooine, mangaindu-l pe R2D2. Cand imi era insa lumea mai draga, a venit un grup de stormtroopers si au inceput sa traga in mine. Am fost pentru prima data in situatia de a se trage in mine. Si m-am speriat teribil. Senzatia ca glontele acela vine si ti se infige in carne. Si Mr. O'Malley mi-a spus: trebuie sa te aperi, ai sabia! Si abia atunci am inteles: se va trage in mine din cand in cand, orice as face. Nu ma pot ascunde mereu. Dar pot sa invat sa ma apar, pot sa nu mai fiu ranita.
Azi dimineata, desi nu am mai alergat de vreo doi ani decat distante mici si rar, am alergat 6 kilometri. Si iar am inteles puterea mintii asupra corpului. In primii patru kilometri am reusit sa nu ma gandesc la nimic, m-am uitat la cer si am respirat corect iar corpul, desi neantrenat, a raspuns fara dureri, a intrat in ritm. La inceputul kilometrului patru m-a salutat cineva si imediat dupa a trebuit sa urc dealul pe langa calea ferata, moment in care mintea mea a luat-o pe campii iar corpul s-a rupt imediat si a inceput sa protesteze, am inceput sa gafai, sa ma doara, sa ma gandesc ce dracului caut eu aici si sa imi cant singura mantre de genul "recapata controlul". Am reusit intr-o anumita masura dar ritmul a ramas pierdut.
Nu ma doare nimic acum. Nu ma simt obosita. Am stat pe malul lacului si m-am uitat cum norii alergau unii spre altii pe o coloana sonora perfecta din Nightwish. Trebuie doar sa te uiti in sus, beautiful things keep happening all the time.
Simt ca traiesc din nou zile care ma schimba, momente definitorii.
Mi-am petrecut ultimele doua luni raspunzand la intrebarea "de ce", exorcizand diavoli din copilarie. Am citit, am scris si am dorit sa public. Poate ca o voi face intr-o zi.
Cu toate acestea, "raspunsul nu-i aici".
Nu am cum sa schimb faptul ca exista oameni care ma ranesc. Nu pot sa schimb "de ce"-ul. Ce pot sa schimb insa este cum ma simt eu in acele momente.
Mi-a fost acest lucru ieri mai limpede ca niciodata, intr-un joc de realitate virtuala. Intai m-am trezit pe Tatooine, mangaindu-l pe R2D2. Cand imi era insa lumea mai draga, a venit un grup de stormtroopers si au inceput sa traga in mine. Am fost pentru prima data in situatia de a se trage in mine. Si m-am speriat teribil. Senzatia ca glontele acela vine si ti se infige in carne. Si Mr. O'Malley mi-a spus: trebuie sa te aperi, ai sabia! Si abia atunci am inteles: se va trage in mine din cand in cand, orice as face. Nu ma pot ascunde mereu. Dar pot sa invat sa ma apar, pot sa nu mai fiu ranita.
Azi dimineata, desi nu am mai alergat de vreo doi ani decat distante mici si rar, am alergat 6 kilometri. Si iar am inteles puterea mintii asupra corpului. In primii patru kilometri am reusit sa nu ma gandesc la nimic, m-am uitat la cer si am respirat corect iar corpul, desi neantrenat, a raspuns fara dureri, a intrat in ritm. La inceputul kilometrului patru m-a salutat cineva si imediat dupa a trebuit sa urc dealul pe langa calea ferata, moment in care mintea mea a luat-o pe campii iar corpul s-a rupt imediat si a inceput sa protesteze, am inceput sa gafai, sa ma doara, sa ma gandesc ce dracului caut eu aici si sa imi cant singura mantre de genul "recapata controlul". Am reusit intr-o anumita masura dar ritmul a ramas pierdut.
Nu ma doare nimic acum. Nu ma simt obosita. Am stat pe malul lacului si m-am uitat cum norii alergau unii spre altii pe o coloana sonora perfecta din Nightwish. Trebuie doar sa te uiti in sus, beautiful things keep happening all the time.
No comments:
Post a Comment