Carti

Mental note: scurte recenzii de carti. Just to get back in writing shape.

Intelligence will kill us

Stiu, sunt absenta de multa vreme. Teama de public si Netflix-ul sunt suficient de puternice in a ma tine la distanta.
However, de ceva vreme incep sa am nevoie din nou de incercarea de a-mi clarifica mintile prin scris. Mai puternic de vreo luna incoace, de la intoarcerea din Toscana, unde ceea ce m-a scos din minti nu au fost peisajele si nici macar vinul (bang head on the closest wall right now) ci satenii din Castellina in Chanti care beau prosecco la late breakfast fara sa bage in seama turistii (un soi de veverite de sezon).
Nu, nu cred ca corporatia ne omoara neuronii, nici Bucurestiul, nici traficul. E propria presiune.
Explain:
Cea mai mare teama a mea, ever, este si a fost teama de a nu fi suficient de inteligenta. De a nu intelege tot, de a nu ma ridica la cele mai inalte asteptari. De asta si abandonez unele lucruri, pentru ca vad ca nu le prind din prima si imi dau seama repede ca n-o sa fiu the best la chestia aia. Best case scenario, daca chiar imi fac placere, le tin pentru mine (alergatul e probabil cel mai recent si cel mai bun exemplu). Incerc sa gasesc solutii la orice problema, ca orice persoana bine educata de doispe ani de matematica. Ajung sa enervez oamenii cu solutiile mele.
Nu stiu, de fapt, sa fac nimic. La 37 de ani nu am nicio specializare. Asta e o binecuvantare si un blestem, stiu de toate si nimic bine. Ce stiu sa fac? Sa caut solutii. Pressure, permanent pressure, pentru ca problemele nu inceteaza niciodata sa apara. Nici la munca, nici acasa, nici in vacanta, cred ca nici macar in somn.
Inteligenta ne omoara. Nevoia de a sti, de a rezolva, de a controla TOT.
It slowly kills us both,  pe mine, si pe my better half.
Sa fim mai prosti nu se poate. Sa devenim mai prosti, nici atat.
Food for thought: sa zicem ca fugim de corporate ladder and the "bleeding edge" technology. Va fi mai bine sau propriile creiere tot ne vor ucide pana la urma?
Inteligenta e o boala autoimuna.

Alive

6 ani de blog parasit.
Motivele au mai fost descrise, no repeat necessary. Inca am foarte multe de spus si foarte putin timp.
Pe masura ce timpul trece cad la pace din ce in ce mai mult cu mine insami, cea fara pace. Obisnuiesc inca sa ma mai lupt cu Nelinistea si agitatia, dar incet-incet invat sa le accept, sa ma accept, sa ma inteleg, sa ma gandesc mai mult si sa vorbesc mai putin.
Inteleg ca eu de fapt sunt o falsa extrovertita. De ce par asa, asta inca mai am de descoperit. Poate sunt si eu un mic histrion. Imi fac prieteni greu si nu sufar cand ii pierd. I need love and ask for love and search for love si pe zi ce trece inteleg din ce in ce mai bine ce bucurie este omul asta de langa mine care, cu toate propriile lui furtuni, sta stanca aici si ne tragem unul pe altul mai departe si mai departe. "we're just two lost souls swimming in a fish bowl, year after year / running over the same old ground, what have we found / the same old fears". dar e bine. e in regula asa. it's supposed to be.
Inca non-religioasa si in sfarsit si non-ipocrita. Curatat toate icoanele de prin casa, feel free and liberated. De altfel, de vreo luna incoace, cand gasesc cate vreo ora libera, arunc. Arunc trecuturi in care nu ma regasesc, pastrez trecuturile pe care le iubesc.
Nu ma mai invinovatesc pentru multe. What happened happened and couldn't have happened any other way.
I've been broken and I'm pulling myself together. Slowly.
Happy and grateful for lots of things. Dar, cum recunosc ca nu sunt totusi extroverted, I'll keep them to myself.
Doar unul, though. Happy to be ALIVE.

1st competition

And did NOT come last :)

Good things in life

Gilmore Girls, Pinot Noir, ciocolata neagra cu levantica, macbook, Jamie Oliver and more!

“It’s the prospect of death that drives us to greatness”

Hannibal Lecter

Nu alerga ca transpiri si racesti!

Am alergat in primavara asta aproape 100 de kilometri. Adica mai putin de 6000 de calorii.
Un kilogram de grasime are undeva intre 6000 si 7000 de calorii. Fun, huh?
Ajung incet-incet la curse mai lungi. Alerg cu mult mai multa usurinta, am spus adio crampei din intercostali, respir mai bine si reusesc sa tin pulsul in majoritatea timpului pana in 170. E tot sus, dar e o imbunatatire evidenta.
Ajung incet-incet acolo unde trebuia sa fiu de multa vreme: din copilarie. E trist ca mi-au trebuit 35 de ani ca sa invat cum se face ceva atat de simplu: cum sa alerg. E ceva teribil de basic, din categoria "cum se fierbe un ou". Adica cum sa invat sa alerg? E simplu, nu? Pui un picior in fata celuilalt, ceva mai repede decat atunci cand mergi.
Haha.
Invat sa alerg pentru ca habar n-aveam cum sa o fac.
Invat sa alerg in fiecare zi, intrebandu-ma cati kilometri trebuie sa mai alerg pana o sa reusesc sa neutralizez toate datile in care am auzit in copilarie: "nu alerga ca transpiri si racesti!". Demonizarea alergarii ca semn a tuturor relelor. Daca echivalez un kilometru alergat pentru fiecare data in care am auzit comanda asta, oare dau ocol tarii?
Nici nu mai stiu. Expresia asta a fost una din mantrele copilariei mele invelite in puf. Sursa probabila si contraintuitiva a tuturor "racelilor" pe care organismul meu cocolosit le inghitea pe nemestecate, in lipsa imunitatii date de sport. Motivul pentru care la scoala am urat sportul, pe care l-am asociat mereu cu murdaria, transpiratia, praful, bolile si lipsa de inteligenta (copiii pe care "nu-i ducea capul" mergeau la liceul sportiv). Cerc vicios din care abia acum inteleg ca trebuie sa ies.
Mi-au luat mai bine de 30 de ani sa inteleg, adunand informatie din surse multiple, ca sportul nu e radacina tuturor bolilor ci e cel mai tare inamic al acestora.
Asa ca fac baby steps. Invat sa alerg.
Ma simt mai sanatoasa, mai frumoasa si mai in putere decat oricand.
Acum alerg, transpir si nu racesc.

Ploaie si flori

Back to the running track

Cum zilele se tarasc incet-incet spre a fi mai lungi iar temperaturile-s miloase, a venit timpul pentru revederea cu parcul.
Ce e bine:

• 6 kilometri nu mai sperie pe nimeni 
• crampa de sub coasta nu mai apare constant
• apusul de soare in Herastrau e la fel de minunat
• nu mai fac febra musculara din aia din specia "blestem scarile timp de 4 zile"

Ce e rau:

• 6 kilometri se gafaie - valeu
• puls constant peste 170 bpm - foarte sus pentru categoria mea de varsta
• timpul, ca urmare a pulsului accelerat, e de mizerie

Imi place alergatul pentru ca e democratic. In parc o sa vezi garantat oameni mult mai rapizi decat tine (categoria gazela) dar si oameni care se straduiesc din greu sa miste sute de kilograme (categoria casalot). Am toata admiratia pentru ambele esaloane. Nimeni niciodata nu pare ca te judeca atunci cand te intersectezi / depasesti cu cineva. Singurul competitor real esti tu insuti. Nu cred ca poti face sportul asta din sila, doar pentru ca "trebuie". N-ai cum. E atat de greu si atat de personal incat nu cred ca il poti astfel decat motivandu-te singur sa-ti urnesti dosul. Sigur, alergatorii de performanta au antrenor - din motive bine definite. Restul alearga pentru ca asa vor ei, or asta e minunat. Eu urasc sporturile de turma si frenezia aia fanatica din salile de aerobic (ca sa nu adaug cat de tare detest muzica din salile de sport. si mirosul de umezeala. si ideea ca pe salteaua aia si-au mai lasat puricii cine stie cati inaintea mea. si oamenii care intra in chiloti si papuci in sauna. si multe altele). Asa ca am cautat pana am gasit alternativa corecta. Pentru mine cel putin.
Da, s-ar putea sa ma satur de dat roata parcului astuia. Sau poate nu. Cred ca totul e in mintea noastra, si imi sta in putere sa nu ma las de data asta. Asa ca scriu aici, ca sa fiu sigura.
Cand or obosi papucii actuali de alergat, sper sa-mi gasesc unii ROZ aprins. Asa, pentru ca mi se pare ca multi oameni se iau prea tare in serios, me included. Simt nevoia ca pe ici pe colo sa rup cercul vicios. Poate la anu' o sa-mi pun urechi pufoase de iepuras pe casca de schi. Roz.
Oare dau anul asta semimaratonul ala? Macar in jurul parcului, ca deocamdata competitiile inca imi cam produc angoase? Sa vedem. Am juma de an de pregatire in fata, deci viitorul e si el foarte foarte ROZ.
Trebuie sa ma opresc inainte de a mai scrie roz inca odata. roz, roz, roz, roz roz roz roz
(si nici macar nu mai e vin roz. si nici macar nu mai beau vin roz. si nici macar nu mai beau nici altceva decat foarte foarte rar. cred ca imbatranesc si mi-e frica, de aia vreau si urechi roz si sa nu mai beau vin roz. si de aia alerg. mi-e frica dar e frumos, asa de bine in pielea mea nu mi-a mai fost de mult, o sa beau vin roz in cinstea celor 35 de ani de care, recunosc, as vrea sa ma pitesc cat mai mult, dar nu se poate, si asa le zic deja la oameni ca am 35, ce bine, nu ma crede nimeni, un pic de fard roz de obraji si gata, nu mai am 35 de ani, viata e roz).

2013

Nu stiu de ce the sudden urge sa scriu. O senzatie brusca, in mijlocul unei seri de zacut. O probabila toxiinfectie cauzata de ingestia de resturi de mancare pre-Craciun e fundalul pe care intru pe blog dupa o absenta atat de prelungita incat google chrome de pe laptopul nou nici macar nu stia adresa.
Sunt ametita ca dupa cea mai de rahat mahmureala - de unde sa stiu ca legumele se strica dupa doua saptamani in frigider? Miroseau ok. Ma rog, bullshit, asta e, sa asteptam eliminarea. maine va fi bine.
Ma doare capul si ma gandesc ca maine era programata despodobirea casei. Niciodata nu imi place sa inaintez prea mult in ianuarie cu casa plina de decoratiuni de Craciun. New year, new beginnings, new clean decorum. Nu prea am chef - de fapt, asta a fost declicul, cand am realizat ca de fapt nu vreau, ca as vrea sa mai trag putin de anul trecut, facand asta in mod simbolic prin a pastra inca un pic bradul si lumanarile, de parca am fi iar in 2013.
De ce 2013? Nu a fost un an deosebit, nici de cumpana, nici marcat de ceva special. Dar, de fapt, ce s-a intamplat in 2013?

Goodbye

Goodbye Google Reader, my beloved friend!
RIP (insert really sad face here). Of.