the black dahlia

Prima data cand am vazut "L.A. Confidential" eram in Franta, acum exact sapte ani, in vizita la cea mai buna prietena a mea, pierduta inca de atunci iremediabil in hatisul jumatate maghrebian jumatate elitist al minunatului Paris. Ne-am aplecat amandoua, intr-o camera de camin, deasupra unui display de laptop, tragand din greu dintr-o sticla de Porto. N-am inteles atunci mare lucru din film, dar am pus-o pe seama zaharului din vin. Era inca epoca marilor avanturi, iubirilor care te ard pana la os, eram o specie ciudata, jumatate boema si backpacker, jumatate om responsabil, cu job serios 9-to-5 si taior.
(Mi-e cumplit de dor de Paris. Inca. O visez des pe prietena mea. Parca mai suntem in liceu, avem saptesprezece ani si inca mai suntem putin nebune, printre multiple teoreme de analiza matematica si carti de istorie a romanilor. Visez ca suntem amandoua in Paris mai tot timpul, ce gand a ramas neterminat cand am decolat atunci inapoi spre tara? Ce miracol a ramas ne-intamplat?)
A doua oara am incercat sa vad filmul prin ochii Lui. Nici atunci n-am inteles prea multe, dar pelicula a imprumutat farmecul combinat, intreit, al iubirii, prieteniei si Parisului. O enigma inca, dar una care face cald in suflet...

De aceea m-am napustit insetata asupra Daliei Negre. Am cumparat-o din Carrefour (pana si cand ma duc dupa mancare eu ajung sa cumpar carti, of). Mi-am amintit de autorul comun al cartilor si, odata ajunsa acasa, m-am infipt ochii miopi in paginile ei. Stiam deja la ce sa ma astept.
Acum, la final, sentimentul de multumire e complet, rotund. Da, va ramane pentru mine una din acele carti care vor fi re-vizitate candva. Doar o anumita elita (din pacate, ajunsa in stadiul de zdrente de prea multa iubire) primeste vizite repetate de la ochii mei miopi.
Actiunea e rapida. Cateodata mi se pare ca lipsesc cuvinte. Nu-i nimic, povestitorul e barbat, boxer, face tot ce poate, povesteste la fel cum da pumni. Totul e alert, naucitor, te insurubeaza in scaun/canapea/fotoliu/oriunde esti cand citesti.
Am cautat pe Wikipedia - ucigasul Daliei Negre n-a fost niciodata gasit. Dar asta nu face cartea cu nici un atom mai putin delirant de acaparatoare. Poate cu atat mai mult.
Traducerea romaneasca a titlului e o tampenie sinistra (Dulcele sarut al Daliei). O fi acelasi tembel care a tradus si "The Long Kiss Goodnight"in "dulcele sarut al razbunarii"? hmm. whatever, nevermind.
Dalia Neagra ma bantuie de cateva zile. Ancorata oarecum in realitate, ma doare si ma incita nerezolvarea cazului. Banuiesc ca se va transforma pentru mine in al doilea Jack the Ripper (ma uit cu mare fascinatie la orice documetar pe tema Spintecatorului). Mai mult decat cazul recunosc meritul lui Ellroy care a transformat acest dosar prafuit al politiei din cetatea filmului intr-o carte pe care n-am putut-o abandona doua zile in sir.
(paranteza: singura cariera care m-a tentat vreodata pe cand colindam culoarele vechi si inalte ale Facultatii de Drept era cea de procuror criminalist. Mi-a cam trecut avantul cand am vazut la scoala filmul cu nenea aia care scormoneau fara regrete prin fundul lui Mihalea - Dumnezeu sa-l ierte - si mi-a trecut de tot la prima si singura autopsie live la care am asistat vreodata, cu toate astea inca ma uit la chestii gen "crime night" pe Descopery si gasesc o mare desfatare intelectuala in asta. am I strange??)

Nu vreau sa vad filmul. In afara de Pacientul Englez inca n-am putut dibui film care sa poata depasi in sufletul meu cartea (acord o remiza pentru Peter Jackson in meciul cu Tolkien, fie de la mine, sunt inca in stare sa-i urmaresc toate cele trei filme in maraton intr-o singura noapte asa cum de trei ori pana acum m-a apucat nebunia si am citit trilogia direct de pe calculator, jertfind dragostea mea pentru hartie in favoarea mestesugului frazei lui in a sculpta limba engleza intr-un fel pe care nu-l mai traisem niciodata pana la el).

Da, voi iubi Dalia Neagra. Si am sa revin la ea, cautand ca intotdeauna nuante si culori noi.

Am fost la Carturesti ieri si da, am gasit volumul doi din Millenium-ul lui Stieg Larsson. Sunt in fibrilatie acum, am trecut deja de pagina 500, sunt cu sufletul la gura, Liiceanu a ramas uitat pe masuta din sufragerie, ma transform oare in fan police/mystery-stuff? habar n-am. stiu doar ca atat Dalia cat si Lisbeth Salander sunt in stare sa ma faca sa traiesc langa ele, or, pentru mine, asta scoate o carte din anonimat si mi-o aduce atat de aproape de suflet...