cartea ca obsesie

Iubesc cartile. Iubesc mirosul de hartie noua dar si pe cel de hartie galbena, veche, de o suta de ani, pe care le mai gasesc cateodata prin casa de la tara.
Iubesc marginile taiate net ale hartiei si sa deschid o carte pe care n-a mai atins-o nimeni inaintea mea. La fel iubesc si marginile zdrentuite ale cartilor pe care le am de la mama sau bunica si care m-au afundat de atatea ori in aventura.
Bunica materna m-a invatat sa citesc. Se pare ca aveam nitel peste trei ani cand am inceput sa invat. Se poate, eu nu mai tin minte. Poate e o legenda tesuta de parintii care voiau sa se laude cu desteptaciunea galmei aleia de om. Primele amintiri le am de pe strada, pe bulevard era sediul ADAS, am intrebat-o pe mamaie ce scrie acolo si asa am identificat litera A, pentru ca se repeta in cuvant. Mi-a fost teribil de usor sa invat tot. Urmatoarele amintiri sunt legate (usor jenant si caraghios dar... n-am ce-i face, e o perioada definitorie) de olita :)), da, da, eram prea mica sa fiu pusa pe o buda adevarata si stateam pe olita cu teancul de carti langa mine, in camera mica din apartamentul bunicilor...
Imi amintesc toate cartile copilariei. Imi amintesc Legendele Olimpului, aveam deja cinci ani si m-am indragostit pentru prima oara in viata, de Zeus (mda, inca de atunci aveam aspiratii cam mari...). De ce de el habar n-am, era cam egoist si curvar dar mie imi placea profilul reprodus pe vasele grecesti din ilustratii si simbolurile puterii, fulgerele pe care le tinea in pumn.
Imi amintesc cum am citit Ciresarii in vacanta de iarna din clasa intai, ziua era scurta si Ceausescu facea economie, nu aveam lumina electrica si ma cocotam pe calorifer, cu cartea lipita de geam, ca sa prind si ultima geana de lumina sa mai citesc o fraza si inca una si inca una...
Imi amintesc vacanta fortata de varicela in care l-am cunoscut si m-am indragostit (ce sa fac, sunt o eterna indragostita...si infidela, dupa cum se vede) de Winnetou.
In clasa a cincea am intalnit prima carte "serioasa" de dragoste, care a sapat adanc in mine si nu mi-a mai iesit niciodata din suflet, Sarpele cu Pene al lui D.H. Lawrence. Atunci am inteles dragostea pentru prima data si n-am incetat niciodata s-o caut, convinsa inca de la unsprezece ani ca fericirea este intotdeauna Celalalt.

Parintii mei s-au prins usor de nebunia mea si cea mai cumplita pedeapsa pe care o puteau inventa cand faceam cate o bazaconie era sa-mi interzica cititul, punand-o pe mamaie sa ma supravegheze, sa nu cumva sa pun mana pe ceva tiparit. Era o nebunie, ma ascundeam, citeam ambalaje si definitii de cuvinte incrucisate numai sa citesc ceva. Cedam repede, of.

Urat a fost abia cand m-am prins ca din citit nu se fac bani si a trebuit sa ma indrept spre o meserie profitabila. Fraiera de mine, nu stiam ca exista si editori de carte, sau nici nu m-am gandit, dar in fierberea de pe la mijlocul anilor nouazeci inca mai citeam cartile din biblioteca veche ca nu se mai tiparea nimic nou decat manuale de scoala si cartile lui Corut.

Mi-am adus cu mine la Bucuresti intai o mana de carti, alea "cele mai cele". Incet incet am jumulit de cele mai faloase pene bibliotecile ambelor bunici, folosindu-ma in mod egoist si nerusinat de avantajul de a fi cea mai mare nepoata. Iar de cand am inceput sa castig bani proprii iar editurile au inceput sa produca, cea mai mare bucurie a mea e sa vin de la cumparaturi cu un brat de carti noi.

Cea mai frumoasa carte e aceea in care eu traiesc odata cu firul epic. Aceea in care o farama de suflet se cuibareste intr-unul din personaje, eu devin el sau ea, patrund in carte printr-un strop de magie (ca in Neverending Story) si nu mai ies decat cand coperta cade peste cuvantul "sfarsit".

Nu stiu cat din asta e (a)normalitate. Poate ca traiesc intr-o zona un pic patologica a cotidianului. Tot ce stiu e ca eu am invatat sa iubesc si am crescut cu cartile, ca eu sunt toata o mare putere de a iubi si ca totul ar suna a gol daca o asa-zisa "normalitate" m-ar lasa vreodata fara putinta de a inota prin pasiuni.