Douazeci si noua a fost anul de cumpana si framantare. Acum, in a doua luna de treizeci, mugurele mic de liniste care a inceput sa creasca din inevitabil incepe sa infloreasca incet.
Niciodata n-am fost mai constienta de simturi ca acum. Totul incepe sa aiba sens, sa duca undeva, incep usor sa scormonesc in mine, fara furie de adolescent nauc. Scormonesc usor, perii incet adancurile, la fel cum perie un arheolog, rabdator, bucata cu bucata de os sau de ciob dezgropat.
Seara, inainte sa adorm, stiu ca as putea sa numar firele din tesatura care ma acopera. As putea, dar n-o fac, o las sa-si pastreze neinvestigata intregul, zambesc si sunt linistita, piciorul simte tesatura si este impacat cu atingerea ei.
Lacrimile nu mai inseamna neaparat ca doare. Au inceput sa se nasca atunci cand vine un val de neinteles fericit, neinteles pe care pana acum il vroiam explicat dar acum nu mai vreau. Explicatiile duceau la lupta, cautarea de intelesuri durea cand ele refuzau sa se arate.
Am dat apa la soareci la "Children Of Men", cand armele se coboara in fata primului copil pe care omenirea il naste dupa optsprezece ani.
Azi mi s-a calatorit o lacrima dintr-o poveste (si n-am sa dau numele cartii, vreau sa-mi pastrez miracolul in mod egoist langa mine).
Intotdeauna am incercat sa inteleg religiile, sa-mi explic orice prin legatura cauza-efect. Cred ca abia acum incep sa-mi inteleg greseala. Si sa incep sa nu mai vreau sa inteleg.
Cred ca linistea incepe acum, de aici.
Imi place genul acesta de scriere, mult mai mult decat gen Sophia Kinsella. E ceva mai adanc si mi-ar placea sa il vad din cand in cand exersat in scrierile tale.
ReplyDeletenu vin cuvintele chiar in fiecare zi.
ReplyDeleteca sa ajung sa scriu de-a binelea candva, chiar trebuie sa omor, ori pe jekyll ori pe hyde? why can't i be both?
multumesc
:)