Scris pe trup

autor: Jeannette Winterson.
Imi marturisesc un pacat capital: invidia.
Invidia m-a inundat citind. As vrea sa fi scris eu o parte din cartea aceasta.
Mi s-a spus ca povestile mele despre carti sunt cam incalcite, asa ca am sa incerc sa fac o sinteza mai "normala", ca rezumatele de scoala. Sa vad daca mai stiu cum se face.
Asaaa... "Scris pe trup" este, dupa cum arata si titlul, o poveste de dragoste.
Departe de a fi siropoasa, foile ei sunt pasiune pura. Scrisa la persoana intai, jurnal/confesiune, ea se intinde pe parcursul catorva luni de o intensitate inumana, coplesitoare. Povestitorul e un el sau o ea, nu stim niciodata. Aceasta ambiguitate voita, desi considerata "clou"-ul povestii, mie una nu-mi place. Mi se pare fortata si prea "politically correct", pusa acolo ca sa acopere orice "target market".
Ma rog, orice ar fi povestitorul, dragostea simtita e cotropitoare. Fiinta aceasta cauta permanent, traieste pentru a cauta dragoste, se consuma in tot felul de povesti nefericite dar intense. Intr-o zi o cunoaste pe Louise, 35 de ani, cu chip prerafaelit, par rosu si cu o boala incurabila pe care o ascunde si o ignora. Louise e prinsa intr-o casnicie absurda si se arunca cu capul inainte si cu tot trupul aprins in bratele Fiintei. Louise invata sa traiasca si tot ce fac cei doi din acel moment incolo este sa Traiasca. Sa Simta. Intensitatea aproape absurda a pasiunii lor disperate presimte intrebarea cumplita din deschidere: "de ce masura iubirii este pierderea ei?".
Dragostea aceasta aproape adolescent de indecent de intensa intipareste efemera fiinta iubita pe trup, in carnea, prin pielea celuilalt. Asa intra Louise in sufletul Fiintei, prin trup. Si nu mai iese niciodata. Louise e si ea un cancer incurabil, ca si sangele ei.

Nimeni nu poate legitima dragostea; nu i se pot da ordine si nu poate fi lingusita si facuta sa-ti dea ascultare. Iubirea isi apartine doar siesi, e surda la rugaminti (...).
...........
Primii pelerini si-au facut din inima catedrala. Ei insisi erau templul, un templu care nu se ridicase cu bratele. Biserica lui Dumnezeu. Cantecul care i-a purtat peste valuri a fost imnul ce-a rasunat deasupra boltei. Gatlejurile le erau goale in asteptarea lui Dumnezeu. Uite-i acum, cu capetele date pe spate, cu gurile deschise, singuri. Doar pescarusii poposesc din cand in cand la prora. Glasurile li se contopesc intru slava lui Dumnezeu - pavaza ce-i apara de marea prea sarata si de cerul neprietenos.
Dragostea a fost cea care i-a indemnat sa porneasca la drum. Si tot dragostea i-a adus inapoi acasa. Iubirea le-a inasprit mainile pe vasle si le-a incalzit muschii sub ploaia rece.
...........
Atunci cand vom pleca, vom putea lua lumea cu noi si soarele sub brat. Grabeste-te, se face tarziu. Nu stiu daca e un final fericit, dar in fata noastra se intinde un camp deschis, nesfarsit.