De l'amour

Scriam mai demult despre admiratia pe care o am pentru felul in care Gabriel Liiceanu isi potriveste cuvintele. Iata ca astazi gasesc, pe cand rasfoiam agale file de internet, un fragment din ceea ce spunea fosta lui sotie, la fel de celebra (Aurora Liiceanu) despre divortul lor si, implicit, despre dragoste, atractie si relatii.
"Intr-o relatie trebuie sa simti ca celalalt iti percepe eul tau cel mai adevarat si autentic. O relatie este buna cand te simti tu in acea relatie. Cred ca iubesti un om pentru cum esti tu langa el. Acesta cred ca este continutul adevaratei iubiri. Cand alegi o relatie, alegi una din versiunile tale."
In acest caz, intreaga teorie a "specificatiilor", indelung discutata in trecut cu un foarte bun prieten, isi gaseste pana la urma hiba: specificatiile acelui mult-cautat al doilea se regasesc in noi insine. O teorie care isi gaseste ecou in egocentrismul Ducesei si careia ii regasesc un oarece paralelism cu credinta mea ca apropierile dintre oameni trebuie sa vina de la sine, sa se intample pur si simplu. Effortless. "De la sine" adica din noi insine, izvorul de bucurie pe care ti-l poate aduce un om e tot al tau, se afla zagazuit in adancuri si descoperi intr-o buna zi ca poate fi scos la lumina. Dar e izvorul tau, tu ai devenit ceea ce-ti doreai sa fii, acea versiune de care vorbeste doamna Liiceanu.
De aceea nu cred nici in teoria "iubirii unice" pe care o afiseaza cu mandrie prosteasca majoritatea secretoarelor de estrogeni. Nu cred in suflete pereche. In "el/ea ma completeaza". Nu exista. Suntem individualitati distincte si aducem in relatiile in care intram diverse fete - ale noastre. Ceilalti nu ne schimba, doar ne mulam usor pe situatie si, daca ne simtim bine cu propriul prototip, alegem sa ramanem cu acel cineva care a facut sa se aleaga din noi acel anume set de "specificatii". Si cred ca in noi exista mai multe variante bune care se aleg in functie de omul cu care te intalnesti intr-un anumit moment al vietii tale.
Cred ca si de aceea multe relatii se duc la dracu. Ca la un moment dat unul dintre cei doi nu se mai iubeste pe sine. Descopera ca celalalt i-a pus pe chip namol si mucegai, pe care nu si le-ar fi vazut singur. Si nu ii place, se teme. Nu ne plac criticile pentru ca demonteaza acea versiune buna pe care credeai tu ca o reprezinti. Si totul se poate prabusi foarte usor, din doar cateva cuvinte.
Relatiile sunt animale vii, toate instinctele ancestrale le contureaza si suntem tampiti sa ne credem superiori doar pentru ca ne-a crescut pe mana un inel sau in burta un copil. Nu simbolurile astea ne definesc. Daca nu ai un eu puternic, al tau, o credinta in propriul sine, setul tau egoist de valori, nimeni altcineva nu va putea da sens existentei tale. Forta ta de a trai e in tine, celalalt poate cel mult sa te ajute sa o descoperi. Dar daca n-o ai, esti doar un alt mic ratat care-si plimba frustrarile prin forumuri si comenteaza inveninat la stiri, la coltul blocului sau la telefon cu alti frustrati echivalenti, carora esti mandru sa le spui ca stii cine e de vina pentru cutare sau cutare ratare din viata ta.
Nimeni nu e de vina decat tu.
Suntem singuri in vinovatii la fel ca si in relatii. Si starea de rau si starea de bine tot din interiorul nostru cresc si se intind. Ii uram pe cei care ne fac sa ne simtim rebuturi umane (versiunile proaste ale propriei fiinte), si ii iubim pe cei care ne aduc la lumina frumusetile.
Cuvantul "nu" ar trebui interzis. Suntem crescuti in interdictii, "nu-i frumos sa plangi", "nu pune mana", "nu manca inghetata" si asa mai departe. Crestem in negatii care ne construiesc imagini de sine torturate, strambe, chinuite. O tara de frustrati. Eu am avut noroc, norocul biologic de a ma naste ceva mai desteapta si ceva mai aratoasa decat media, si norocul social de a creste intr-o familie care (desi printre oarece negatii) mi-a dat de inteles ca valorez mult ca individualitate. Si da, mi-am luat in carca din cauza asta o gramada de epitete, sunt "prost-crescuta", "nesimtita", "egoista", "cu nasul pe sus" si tot felul de alde d-astea.
Da, dar eu pot sa fiu fericita. Sac. Pot sa scot din adanc, variante bune de mine. Pot sa ma bucur, de mine si de omul de langa mine, pentru ca stiu ca varianta mea cea buna e cea care poate fi iubita. Si nu despre asta era vorba, inca de la inceput?