Casa de la tara

O discutie inocenta despre case la tara mi-a aprins in seara asta ideea: ce mai tin minte despre casa noastra de la tara? Cate am uitat?
Multe schimbari au trecut peste casuta veche de paianta. Ma tem ca nimeni nu si-o va mai aminti asa cum a fost. Nici amintirile mele nu-i fac total dreptate, dateaza de la inceputul anilor optzeci, dar ea e mult mai veche, a vazut razboaie si strabunici.

Imi pare rau ca nu am fotografii cu "before". Acum, "after", dupa remodelare, e o casa alba cu acoperis de tabla, cu beci si livada, care pastreaza inca partial arhitectura veche de casa-vagon cu "galerie" de lemn la intrare. Cosmeliile din curte au disparut, facand loc unei mini-magazii, unui padoc de caine si unui chiosc cu gratar de caramida. Si unui numar inimaginabil de plante, plantute, copaci, copacei si copacioi plus o droaie de ghivece.

Dar ce era inainte? Sa vedem:
La intrare, un gard de lemn. Alb? Vag. La drum se plantau cartofi (da, da, intre trotuarul satului si drumul national era o fasie de pamant cultivata cu cartofi). Mie imi placeau gandacii de Colorado, erau haiosi si colorati, ce daca haleau cartofii...
In poarta, un cires amar. Mai e si acum. Nimeni nu mananca ciresele alea, sunt naspa rau, dar copacul da fain de decor, mai ales cand infloreste.

In curtea de la intrare era sigur vie. Vie din aia cu struguri mici negri si teribil de aromati, care-ti ustura buzele si pateaza orice. In gradinita din fata imi amintesc doar cele cateva randuri de capsuni si jungla de stanjenei.
Incepe casa. In fata ei tronau doi brazi uriasi din care acum unul nu mai este, s-a uscat. Plantati de bunica-mea si de o sora a ei. Doi lilieci pazesc intrarea pe galerie, inca sunt pe baricade, propunerea de a-i taia acum cativa ani a intampinat o opozitie virulenta din partea subsemnatei. In fata casei, tufe de trandafiri. Cred ca si acum sunt tot aia de acum treizeci de ani (si poate mai bine). Favoritii mei - cei rosu inchis, catifelati ca sangele.

Casa era mai scurta pe atunci si mai avea o intrare (de altfel folosita preponderent), acum astupata demult caci in dreptul ei casa a fost extinsa. Pe vremea aia existau doar doua camere propriu-zise, despartite de o "salita", o bucatarie si o "odaita" care folosea de dormitor matusa-mii (odaita e acum bucatarie iar bucataria e sala de mancat).

Erau la intrarea in bucatarie niste trepte inalte (sau eram eu prea mica?). Langa trepte, intr-o parte se deschidea beciul si in cealalta stateau butoaie cu apa de ploaie, butoaie in care si eu si frate-meu incercam pe rand sa spalam pisica (de ce oare? si totusi, noi iubim animalele, asa sa stiti, da?).

In casa erau sobe de zid (adio, s-au daramat), miros de vechi si fotografii ingalbenite. Era intuneric, acum e alb si lumina, depozitul de vechituri a fost dat afara. De data asta nu-mi pare rau, peretii erau sufocati de scoarte si alte carpe. Dar sobele, tare mi-ar fi placut sa mai avem sobele...

In spatele casei, in fata intrarii in bucatarie si beci, statea o cosmelie numita "bucataria de vara". Plina cu tot felul de troace (mai tin minte copaia), mai avea rafturi de lemn, un pat si o masa, si cred ca era locul favorit de taifas al femeilor, cu strabunica in frunte. Strabunica era tare grasuna, cu parul alb, mergea in bat (si, mai spre sfarsit, in doua bete). Am mostenit inelul ei de logodna, l-am purtat si la propria mea nunta. Tin minte facerea colivei in bucataria de vara, si colacii cu cruce, pentru biserica. De atunci imi place coliva dar nu oricare, doar aia facuta acolo, la tara la noi, nu e niciodata cleioasa ci aromata si crunchy, cea mai buna prajitura a lumii.

Pe gardurile dinspre vecini cresteau valuri intregi de vrejuri de fasole de toate culorile.
Cred ca mai erau si niste tufe de coacaz, dar nu mai sunt. Si niste meri (nu mai sunt), si un visin (ala a supravietuit, la fel ca si nucul urias dinspre gradina).
Bucataria de vara avea pod, plin cu porumb si soareci (pisicile pe care le cunosc eu au fost toate niste lenese de prima mana).

Dupa linia bucatariei de vara, incepeau sa se insire ingraditurile: in spatele bucatariei incepea gradina. La inceputul gradinii trona buda (evident, ce, credeati ca aveam apa curenta? ioc) de pe care eu, pe la 10-11 ani, stateam si fluieram cocosul aflat in curtea de pasari din fata mea, sa-l scot din sarite. Pe langa nobila constructie, o gramada de flori (petunii si regina-noptii - chestii parfumate, probabil precursoarele spray-urilor anti-putoare din zilele noastre hihi). Pe langa flori, ierburi. Marar, leustean, patrunjel, ceapa si toate alea-alea necesare gospodinei.
Cred ca dupa aia erau la un moment dat si niste randuri de rosii dar nu mai bag mana in foc. Bag mana in foc insa pentru vie, o vie mica dar destul de ok, in fiecare toamna se facea vin cu religiozitate. Stiu ca exista si un rezervor din ala ca un rucsac din care se dadea cu "verde de paris".

Cat tinea gradina, dar pe dreapta, erau cosmeliile alea mari. Grajdul (pe vremuri adapost de cai, eu l-am prins plin de gaini care ouau in cuibare facute din ladoaie de rosii cocotate pe papainoage). Deasupra lui, fanar (deja prea putin utilizat cand eram eu copil), la care se ajungea doar pe scara lunga de lemn ("sa nu te prind ca te urci pe scara ca-ti rupi gatul".. mda). Pe o margine grajdul avea un sopron plin cu toate troacele pamantului (cand intram acolo ma simteam ca Schliemann in Troia) si pe partea ailalta o magazie in care nu mai tin minte ce se tinea. Probabil butoaiele si toate alea de facut vin si orice altceva care n-avea loc altundeva.
In fundul curtii de gaini....aplauze! Cotetul porcului. Cred ca-l chema Ghita, ca pe toti porcii, in fiecare an alt Ghita pe care strabunicul in transforma in sunci si sorici (miam). Mai am o amintire vaga cu mine care ceream "carnita de purcel de la bunicu Fanica" (adica strabunicul inalt, blond, mustacios si uscativ pe care l-am cunoscut doar vreo 3-4 ani).

Am uitat sa zic ca o colectie mai mititica de troace statea permanent lipita si de zidul bucatariei de vara. E incredibil cat de multe obiecte se strang la tara pe langa casa omului pe principiul "las-o acolo ca poate mai foloseste la ceva". Acu, dracu mai stie ce sa arunci si ce nu, acum imi amintesc de diverse scule de lemn (metrul pliant al lui bunicu unde o fi? - dar creioanele chimice? - dar colectia aia de almanahuri de prin anii 60-70 cu care am invatat eu istorie si multa cultura generala?), unele au fost recuperate (la mine a ajuns briciul Solingen al lui bunicu, pacat ca nu-s baiat sa am ce face cu el), altele nu.

Livada de acum era pe atunci gradina cu porumb si fasole, parca. Porumbul era imens, imagine proiectata in capul meu arata porumbi de doua-trei ori mai inalti decat mine.
In fundul curtii cu porumb, fantana, cu troaca de piatra pentru animale. De acolo venea toata apa (si era grozav de buna la gust, mi-o amintesc dulce).

Ce mai era prin curte: cusca de caine cu maidanezul de serviciu (generatii intregi de Rex au servit la datorie), pisica cu pisoi, closca cu pui. Pisica servea pe post de tigru copilului nebun (si ajungea mereu in cusca facuta din lada de rosii - la zoo, adica), iar puisorii serveau la motiv de alergat prin curte (dupa ei).

Nu mai e viata in curte. Nu mai e pe acolo nici urma de copita de porc (pute si costa, mai bine-l luam de la piata gata facut felii), de puisori (bataie de cap), pisica e acum motan castrat, ca sa nu mai avem recolte sezoniere de pisoi de dat de suflet, cainele a murit.

De ce e nevoie ca sa invie? Noi am plecat departe, parintii sunt ocupati, strabunicii s-au dus, matusa e batrana. Chiar asta sa fie soarta tuturor caselor de la tara, sa devina un nou concept, o sa avem sate intregi de "case de vacanta"?

Am scris toate astea pentru ca, pentru o clipa, mi-a fost teama ca am sa uit tot despre casa de la tara.