De trei ani nu mai trecusem de pragul psihologic de 10 kilometri. La cateva saptamani dupa ce am reinceput alergarea (cat de cat) regulata) am alergat 10.5. Din nou, nicio durere. Un sfert de maraton, si inca mai pot, mai vreau, mai este drum in fata mea.
Cu fiecare pas pe care il fac inainte, cu fiecare respiratie, simt ca traiesc cu adevarat, ca in sfarsit inteleg ce inseamna sa traiesti in prezent, "here and now". Cu fiecare pas care nu doare, cu fiecare respiratie care nu ma sufoca, in sfarsit o noua libertate, un trecut care nu ma mai apasa si o noua fericire, senina.
Poate ca unii numesc asta divinitate. Eu ma simt doar om. Si nu as schimba asta pentru nimic in lume.
De curand am fost intrebata daca as vrea sa mai am mai putin de douazeci de ani si am spus ca nu. Sigur ca regret capacitatea fizica de a bate cinci baruri si o discoteca si de a munci dupa aceea cele opt ore regulamentare fara a clipi. Sigur ca regret cele cincizeci de kilograme. Nu m-am maturizat mental prea mult fata de saptesprezece ani. Ceea ce am reusit insa in ultimii ani este sa incep sa fac ordine in haos, sa nu ma mai lupt inutil, sa continui luptele care construiesc si sa ma las in voia vietii, pentru ca are atat de multe lucruri frumoase sa imi dea. Mi le dadea si inainte, dar ochii mei erau intorsi spre interior, ma vedeam doar pe mine. Si nu imi placea ce vedeam.
Nu am sarit, desigur, in altruismul total, in abandon de sine. Sunt in continuare tematoare in fata interactiunilor cu alti oameni. E un proces lung si dificil, de care ma bucur si care imi da forta necesara de a ma trezi in fiecare zi.
Am fost de curand la intalnirea de douazeci de ani de la liceu. Am observat ceva ciudat: procentul celor care au au copii este, evident, mult mai mare decat era la intalnirea de zece ani. Cu toate acestea, procentul celor care au afirmat ca cea mai mare realizare a lor sunt copiii a scazut dramatic. Poate ca e o chestie de varsta, de generatie, un fenomen de masa, dar asta nu ma face sa ma bucur mai putin. Diferenta a fost de asemenea enorma - daca la zece ani eram reticenti unii cu altii si nu am reluat prietenii vechi, de data aceasta ne-am bucurat enorm sa ne revedem si am reluat comunicarea cu colegi vechi, oameni care ne stim de peste treizeci de ani, din clasa intai. Am simtit ca suntem toti mult mai putin incrancenati si mai dispusi sa ne bucuram de viata.
Ascult muzica pe shuffle. Acum, chiar acum, un prieten vechi: The Doors - The End: "cancel my subscription to the Resurrection". Asta este - am o singura viata, cea de acum, si doar eu o pot face sa conteze.
"We are going to die, and that makes us the lucky ones. Most people are never going to die because they are never going to be born. The potential people who could have been here in my place but who will in fact never see the light of day outnumber the sand grains of Sahara. Certainly those unborn ghosts include greater poets than Keats, scientists greater than Newton. We know this because the set of possible people allowed by our DNA so massively exceeds the set of actual people. In the teeth of those stupefying odds it is you and I, in our ordinariness, that are here. We privileged few, who won the lottery of birth against all odds, how dare we whine at our inevitable return to that prior state from which the vast majority have never stirred?"[- Professor Richard Dawkins]
Cu fiecare pas pe care il fac inainte, cu fiecare respiratie, simt ca traiesc cu adevarat, ca in sfarsit inteleg ce inseamna sa traiesti in prezent, "here and now". Cu fiecare pas care nu doare, cu fiecare respiratie care nu ma sufoca, in sfarsit o noua libertate, un trecut care nu ma mai apasa si o noua fericire, senina.
Poate ca unii numesc asta divinitate. Eu ma simt doar om. Si nu as schimba asta pentru nimic in lume.
De curand am fost intrebata daca as vrea sa mai am mai putin de douazeci de ani si am spus ca nu. Sigur ca regret capacitatea fizica de a bate cinci baruri si o discoteca si de a munci dupa aceea cele opt ore regulamentare fara a clipi. Sigur ca regret cele cincizeci de kilograme. Nu m-am maturizat mental prea mult fata de saptesprezece ani. Ceea ce am reusit insa in ultimii ani este sa incep sa fac ordine in haos, sa nu ma mai lupt inutil, sa continui luptele care construiesc si sa ma las in voia vietii, pentru ca are atat de multe lucruri frumoase sa imi dea. Mi le dadea si inainte, dar ochii mei erau intorsi spre interior, ma vedeam doar pe mine. Si nu imi placea ce vedeam.
Nu am sarit, desigur, in altruismul total, in abandon de sine. Sunt in continuare tematoare in fata interactiunilor cu alti oameni. E un proces lung si dificil, de care ma bucur si care imi da forta necesara de a ma trezi in fiecare zi.
Am fost de curand la intalnirea de douazeci de ani de la liceu. Am observat ceva ciudat: procentul celor care au au copii este, evident, mult mai mare decat era la intalnirea de zece ani. Cu toate acestea, procentul celor care au afirmat ca cea mai mare realizare a lor sunt copiii a scazut dramatic. Poate ca e o chestie de varsta, de generatie, un fenomen de masa, dar asta nu ma face sa ma bucur mai putin. Diferenta a fost de asemenea enorma - daca la zece ani eram reticenti unii cu altii si nu am reluat prietenii vechi, de data aceasta ne-am bucurat enorm sa ne revedem si am reluat comunicarea cu colegi vechi, oameni care ne stim de peste treizeci de ani, din clasa intai. Am simtit ca suntem toti mult mai putin incrancenati si mai dispusi sa ne bucuram de viata.
Ascult muzica pe shuffle. Acum, chiar acum, un prieten vechi: The Doors - The End: "cancel my subscription to the Resurrection". Asta este - am o singura viata, cea de acum, si doar eu o pot face sa conteze.
"We are going to die, and that makes us the lucky ones. Most people are never going to die because they are never going to be born. The potential people who could have been here in my place but who will in fact never see the light of day outnumber the sand grains of Sahara. Certainly those unborn ghosts include greater poets than Keats, scientists greater than Newton. We know this because the set of possible people allowed by our DNA so massively exceeds the set of actual people. In the teeth of those stupefying odds it is you and I, in our ordinariness, that are here. We privileged few, who won the lottery of birth against all odds, how dare we whine at our inevitable return to that prior state from which the vast majority have never stirred?"[- Professor Richard Dawkins]
No comments:
Post a Comment