The good life

Recunosc, am o slujba de vis. Am ajuns la un grad de maturitate care ma face sa inteleg ca relatia cu sefa e ca aia cu barbatul si in general ca orice relatie din lume, trebuie sa muncesti nitel si sa pui si un pic de suflet si, minune!, incepe sa mearga. Am un venit bunbun plus niste avantaje suplimentare care cuantificate in bani mai adauga inca jumatate din venitul asta bun. Am o echipa de oameni misto ca si subordonati. Am cateva prietene-colege care fac toti banii. Am aer conditionat (nu radeti, e esential!). Locuiesc foarte aproape de birou, nu (mai) am stresul traficului bucurestean. Si atunci de ce ma plang? Mi-as mai dori doar doua lucruri pentru a defini job-ul perfect. Primul ar fi sa moara dracului costumele si tot dress-code-ul business. Oricum nu-l respect, numai ca asta se vede si, intr-o pozitie ca a mea, nu e chiar cum trebuie. Insa gandul de a ma introduce zilnic in taior-pantoficutoc-ciorapi-camasa-coc ma usuca. Nu pot si pace. Si chestia asta ma frustreaza grozav. Al doilea ar fi perioada de concediu. Mare, dupa orice standard, 25 de zile pe an, cinci saptamani mari si grase. Insuficient. Duc dorul vacantelor alora lungi si fara repere precise. Concediul actual face cam cat vacantele de iarna+primavara de pe vremea scolii. Insignifiant. De cate ori incepe concediul incepe si o goana nebuna dupa a atinge diverse obiective, de a vizita, de a folosi fiecare minutel liber, de a sta zi-lumina pe partie sau pe plaja, motiv pentru care mai toate concediile recente au fost mai obositoare pana si decat serviciul, pentru ca m-am trezit cu ceasul pana si in weekend, ca sa prind zapada buna sau soare cu cantitati rezonabile de ultraviolete. Ma gandesc la un experiment. Un an in care sa ne luam toate cele cinci saptamani de concediu, toate in acelasi timp. Oare am putea recapata sentimentul de vacanta? Cat de fericiti am fi la intoarcere? Cat de fericit te intorci dupa un an sabatic? Nu cumva pe tot parcursul perioadei te urmareste fara scapare gandul ca tot trebuie sa te intorci? Ca tot trebuie sa "faci ceva cu viata ta", cum se spune? Am vorbit dimineata cu doua colege care s-au intors din concedii de maternitate de aproape un an. Erau foarte incantate de revenire, motivul fiind "m-am saturat, vreau sa fac si ceva pentru mine, o fi el dragut si o fi el un sentiment minunat sa te uiti in ochii lui, dar daca mai stateam dadeam in depresie, ma tampeam de tot".
Poate ca ar trebui sa incep sa fiu (si) mai fericita cu ce am. Cu job-ul aproape de vis, sa-mi iau inima in dinti si sa-mi cumpar niste costume (cah cah cah), sa nu mai oftez dupa vacante in care si asa ma trezesc cu ceasul sau dupa copii care-ti dau viata peste cap. In definitiv, exista un singur lucru pe care l-am cerut in mod articulat, si pe acela l-am obtinut deja (te iubesc, ma! :) si multumesc ca ma induri :*)) Am obtinut cu greu un echilibru, si mi-e bine. Trebuie sa ma gandesc la asta mai des. Ori de cate ori imi vine sa carcotesc.