Love food. And coffee.

In cautarea aromelor perfecte sau despre cum incep sa aspir la statutul de foodie.
Sambata, patruzeci de grade la umbra. Pranz. Mr and Mrs O'Malley pleaca in cautarea a doua dughene vestite in targul Bucurestilor, starniti de descrierile prea-aromate puse pe internet de o oarecare masa critica de necunoscuti.
Pasul unu: how to get the perfect coffee.
Pe langa Piata 1 Mai (Mihalache), in spatele blocurilor, furia demolarilor nu a reusit sa ajunga. Pe strada Grigore Manolescu, la numarul 16, nu este nimeni. Trebuia sa vedem o pancarta cu "Cafea". Nu este nimic, se vede doar o casa vagon, perpendiculara pe strada. Ne dam jos din masina si o luam inapoi pe strada, dezorientati. Ne uitam cu atentie la casa, moment in care prind cu coltul ochiului o miscare - un batranel mic, foarte cocosat. Nu zice nimic. Ne ducem pana la coltul strazii, ne intoarcem bombanind. Mr. cauta de zor pe internetul lui mobil - "cum ai zis ca il cheama?" - "Haig Keskerian. O fi murit, am gasit articole in care se spunea ca e foarte batran". Continuam sa rotim ochii. De jos, se vede o miscare, se aude un glas - "cautati magazinul de cafea? Eu sunt". Uimire, batranul mic si cocosat se apropiase. Mi s-au inmuiat genunchii. Pe strada tipenie, ucigator de cald, batranul statea pe trotuar, in picioare, asteptandu-si clientii. Nod in gat-eu. "Cat va trebuie?" - "Jumatate de kilogram, macinata pentru presa".
S-a dus pana la o masina parcata, nu avea. Asteptam. A inchis dugheana mica de fier, construieste o casa noua vizavi de vechea adresa. Dispare sontac-sontac in spatele portilor noii case. Soarele frige rau, suntem irascibili, sunt certata - "de ce nu l-ai intrebat cat costa? Poate ne trezim ca ne cere cateva sute de lei!". Sunt nervoasa, nu pot sa cred, i-as fi dat oricat, nodul din gat nu mi se dusese.
Apare dupa multe, multe minute. Ma ridic de pe bordura, genunchii moi. "V-am adus de 25 de lei cafea de filtru si v-am pus si de cinci lei cafea de ibric". Incremenesc. Vreau sa ma asigur - "cat ati zis ca e totalul?" - "trei lei" - "nu, treizeci", zic eu, ii dau. Multumiri - "sa mai veniti".
Eu cu lacrimile oprite in nas, Mr. O'Malley uitase sa mai bombane.
Batranul armean are, din ce am gasit eu pe net, peste 85 de ani. Nu mai are nici un metru si jumatate inaltime si e aproape curb. Merge incet, vorbeste incet. Cafeaua e aspra, cum am baut la turci, cand am deschis punguta imprimata cu numele lui a inceput sa miroasa minunat. Inteleg ca e singurul cafegiu adevarat, cu meserie din tata in fiu, ramas in Bucuresti.
Sigur ca am sa mai vin. Sa va vad, domnule cafegiu. Cat mai multi ani de acum, as vrea sa cred. Multumesc.

Pasul doi - friptura perfecta. La Abu-Bacri, pe Berzei, intre Stirbey si Matache, pe dreapta. Dugheana, vitrina fara reclame fandosite. Inauntru, o vanzatoare extrem de energica si Bacri-junior. Am luat berbecut si vitel, date printr-un sos special, facut de ei. Berbecutul s-a terminat de ieri, urmeaza colegul la tigaie. Pana acum - OMG. So yummy.
Am mai luat humus facut de ei (un pic cam greu parca but delicious) si crema de iaurt, adica iaurt din ala ca smantana, ce zic eu, aproape ca untul, iaurt in care sta lingura dreapta. Luati-mi toata mancarea si lasati-ma cu iaurtul ala, nu o sa mai vreau altceva...

La piata am gasit porumb de fiert, zmeura si mure.

To hell with the supermarket. Acolo nu exista nici cafea calda, tocmai prajita, nici berbecuti, nici crema de iaurt.

Vreau sa cred in continuare ca aceste mici dughene nu vor disparea. La Abu-Bacri n-am nicio teama, am vazut noua generatie in campul muncii. Am inca o strangere de inima cand ma gandesc la batranelul armean. Si o strangere de inima suplimentara atunci cand nu pot sa nu ma intreb: cati dintre noi isi iubesc meseria atat de mult incat sa fie in stare sa stea in picioare pe un trotuar incins din miezul Bucurestilor, la patruzeci de grade la umbra, ca sa-si intampine clientii? Cati dintre noi vom face asta la optzeci si cinci de ani?