Good things in life

Gilmore Girls, Pinot Noir, ciocolata neagra cu levantica, macbook, Jamie Oliver and more!

“It’s the prospect of death that drives us to greatness”

Hannibal Lecter

Nu alerga ca transpiri si racesti!

Am alergat in primavara asta aproape 100 de kilometri. Adica mai putin de 6000 de calorii.
Un kilogram de grasime are undeva intre 6000 si 7000 de calorii. Fun, huh?
Ajung incet-incet la curse mai lungi. Alerg cu mult mai multa usurinta, am spus adio crampei din intercostali, respir mai bine si reusesc sa tin pulsul in majoritatea timpului pana in 170. E tot sus, dar e o imbunatatire evidenta.
Ajung incet-incet acolo unde trebuia sa fiu de multa vreme: din copilarie. E trist ca mi-au trebuit 35 de ani ca sa invat cum se face ceva atat de simplu: cum sa alerg. E ceva teribil de basic, din categoria "cum se fierbe un ou". Adica cum sa invat sa alerg? E simplu, nu? Pui un picior in fata celuilalt, ceva mai repede decat atunci cand mergi.
Haha.
Invat sa alerg pentru ca habar n-aveam cum sa o fac.
Invat sa alerg in fiecare zi, intrebandu-ma cati kilometri trebuie sa mai alerg pana o sa reusesc sa neutralizez toate datile in care am auzit in copilarie: "nu alerga ca transpiri si racesti!". Demonizarea alergarii ca semn a tuturor relelor. Daca echivalez un kilometru alergat pentru fiecare data in care am auzit comanda asta, oare dau ocol tarii?
Nici nu mai stiu. Expresia asta a fost una din mantrele copilariei mele invelite in puf. Sursa probabila si contraintuitiva a tuturor "racelilor" pe care organismul meu cocolosit le inghitea pe nemestecate, in lipsa imunitatii date de sport. Motivul pentru care la scoala am urat sportul, pe care l-am asociat mereu cu murdaria, transpiratia, praful, bolile si lipsa de inteligenta (copiii pe care "nu-i ducea capul" mergeau la liceul sportiv). Cerc vicios din care abia acum inteleg ca trebuie sa ies.
Mi-au luat mai bine de 30 de ani sa inteleg, adunand informatie din surse multiple, ca sportul nu e radacina tuturor bolilor ci e cel mai tare inamic al acestora.
Asa ca fac baby steps. Invat sa alerg.
Ma simt mai sanatoasa, mai frumoasa si mai in putere decat oricand.
Acum alerg, transpir si nu racesc.

Ploaie si flori

Back to the running track

Cum zilele se tarasc incet-incet spre a fi mai lungi iar temperaturile-s miloase, a venit timpul pentru revederea cu parcul.
Ce e bine:

• 6 kilometri nu mai sperie pe nimeni 
• crampa de sub coasta nu mai apare constant
• apusul de soare in Herastrau e la fel de minunat
• nu mai fac febra musculara din aia din specia "blestem scarile timp de 4 zile"

Ce e rau:

• 6 kilometri se gafaie - valeu
• puls constant peste 170 bpm - foarte sus pentru categoria mea de varsta
• timpul, ca urmare a pulsului accelerat, e de mizerie

Imi place alergatul pentru ca e democratic. In parc o sa vezi garantat oameni mult mai rapizi decat tine (categoria gazela) dar si oameni care se straduiesc din greu sa miste sute de kilograme (categoria casalot). Am toata admiratia pentru ambele esaloane. Nimeni niciodata nu pare ca te judeca atunci cand te intersectezi / depasesti cu cineva. Singurul competitor real esti tu insuti. Nu cred ca poti face sportul asta din sila, doar pentru ca "trebuie". N-ai cum. E atat de greu si atat de personal incat nu cred ca il poti astfel decat motivandu-te singur sa-ti urnesti dosul. Sigur, alergatorii de performanta au antrenor - din motive bine definite. Restul alearga pentru ca asa vor ei, or asta e minunat. Eu urasc sporturile de turma si frenezia aia fanatica din salile de aerobic (ca sa nu adaug cat de tare detest muzica din salile de sport. si mirosul de umezeala. si ideea ca pe salteaua aia si-au mai lasat puricii cine stie cati inaintea mea. si oamenii care intra in chiloti si papuci in sauna. si multe altele). Asa ca am cautat pana am gasit alternativa corecta. Pentru mine cel putin.
Da, s-ar putea sa ma satur de dat roata parcului astuia. Sau poate nu. Cred ca totul e in mintea noastra, si imi sta in putere sa nu ma las de data asta. Asa ca scriu aici, ca sa fiu sigura.
Cand or obosi papucii actuali de alergat, sper sa-mi gasesc unii ROZ aprins. Asa, pentru ca mi se pare ca multi oameni se iau prea tare in serios, me included. Simt nevoia ca pe ici pe colo sa rup cercul vicios. Poate la anu' o sa-mi pun urechi pufoase de iepuras pe casca de schi. Roz.
Oare dau anul asta semimaratonul ala? Macar in jurul parcului, ca deocamdata competitiile inca imi cam produc angoase? Sa vedem. Am juma de an de pregatire in fata, deci viitorul e si el foarte foarte ROZ.
Trebuie sa ma opresc inainte de a mai scrie roz inca odata. roz, roz, roz, roz roz roz roz
(si nici macar nu mai e vin roz. si nici macar nu mai beau vin roz. si nici macar nu mai beau nici altceva decat foarte foarte rar. cred ca imbatranesc si mi-e frica, de aia vreau si urechi roz si sa nu mai beau vin roz. si de aia alerg. mi-e frica dar e frumos, asa de bine in pielea mea nu mi-a mai fost de mult, o sa beau vin roz in cinstea celor 35 de ani de care, recunosc, as vrea sa ma pitesc cat mai mult, dar nu se poate, si asa le zic deja la oameni ca am 35, ce bine, nu ma crede nimeni, un pic de fard roz de obraji si gata, nu mai am 35 de ani, viata e roz).

2013

Nu stiu de ce the sudden urge sa scriu. O senzatie brusca, in mijlocul unei seri de zacut. O probabila toxiinfectie cauzata de ingestia de resturi de mancare pre-Craciun e fundalul pe care intru pe blog dupa o absenta atat de prelungita incat google chrome de pe laptopul nou nici macar nu stia adresa.
Sunt ametita ca dupa cea mai de rahat mahmureala - de unde sa stiu ca legumele se strica dupa doua saptamani in frigider? Miroseau ok. Ma rog, bullshit, asta e, sa asteptam eliminarea. maine va fi bine.
Ma doare capul si ma gandesc ca maine era programata despodobirea casei. Niciodata nu imi place sa inaintez prea mult in ianuarie cu casa plina de decoratiuni de Craciun. New year, new beginnings, new clean decorum. Nu prea am chef - de fapt, asta a fost declicul, cand am realizat ca de fapt nu vreau, ca as vrea sa mai trag putin de anul trecut, facand asta in mod simbolic prin a pastra inca un pic bradul si lumanarile, de parca am fi iar in 2013.
De ce 2013? Nu a fost un an deosebit, nici de cumpana, nici marcat de ceva special. Dar, de fapt, ce s-a intamplat in 2013?

Goodbye

Goodbye Google Reader, my beloved friend!
RIP (insert really sad face here). Of.

De ce nu scriu

Am pornit acest proiect in primavara lui 2009. Motivul: intotdeauna imi dorisem sa scriu si aveam nevoie de un teren de testare preliminara, un soi de banda de alergat virtuala pentru cineva care doreste sa alerge la maraton. Fara sa aleg o tematica anume, blogul urma sa fie un loc cu "de de toate", un soi de minimarket universal din care urma sa filtrez ulterior partile la care chiar m-as fi dovedit buna, iar acele parti sa le dezvolt.
Patru ani mai tarziu, sa vedem ce am aflat:
1. anonim / neanonim:
Blogul a pornit pe picior gresit din acest punct de vedere. Ce am invatat pe parcurs e ca ori te apuci de un anonimat total ori iti dezvalui de la inceput identitatea si ti-o si asumi, impreuna cu toate linguselile sau rahatul de rigoare. Sunt conditiile de baza pentru a-ti putea exprima liber absolut orice opinie. Jurnalul ca specie si jurnalul online ca subspecie au nevoie sa fie 100% oneste. Hibridul meu nu-mi permite acest lux. Nu doresc sa-mi fac persoana publica in online, deci varianta de a-mi dezvalui identitatea cade din start. Varianta 1 ar fi fost cea buna dar din pacate am facut greseala de a-mi "promova" pagina intre prieteni si catre familie, ignorand faptul ca din interactiunile cu aceste persoane urmau sa vina cele mai interesante subiecte de scris. Normal la o adica, daca vrei sa-ti povestesti viata iar viata ta include alte persoane, e musai sa povestesti si despre ei. Iar aici trebuie sa tii cont de faptul ca ei ar putea sa nu vrea, la randul lor, sa dea posibilitatea de a fi identificati. In plus, exista si o probabilitate oarecare ca lor sa nu le placa ceea ce ai de zis.
Un blog semianonim e un blog schiop. Ca un scaun cu doar doua picioare. Nu sta drept, oricat de mult ti-ai dori.
2. tematica: in majoritate, blogurile de succes nu sunt ghiveciuri cu de toate, ci au tematici bine determinate. Zoso pune stiri, Visurat opinii personale foarte radicale, Hadean face mancare si alomoda se ocupa de styling. Un blog tematic presupune o pasiune suficient de puternica incat persoana pe care o construiesti online sa se identifice total cu aceasta pasiune. Noi nu-l cunoastem pe Adi Hadean omul, dar stim ca adihadean e un bucatar ardelean. Identitatea online va manca cu fulgi cu tot identitatea ta reala. In acel moment ori vei avea o criza de personalitate, ori va trebui sa te obisnuiesti cu dedublarea asta pe care eu o consider borderline cu "multiple personalities disorder".
Sa zicem ca accepti dedublarea si iti alegi o pasiune reala despre care sa scrii. Pasiunea asta reala trebuie, evident, sa fie o activitate, nu o persoana. Nici nu-mi pot imagina cum ar arata un blog scris de X si dedicat lui Y. Caz de studiu la spitalul 9 poate?
In ceea ce priveste activitatile, eu fac multe lucruri cu placere reala. Sigur as putea alege unul sau doua despre care sa povestesc, cititul sau bucatareala fiind zone carora le dedic foarte mult timp liber. Cu toate acestea, si in citit, si in gatit, si in cosmetica si in orice alta activitate pe care o fac si pentru care am nevoie de informatii, imi pastrez permanent o rezerva de scepticism si de umilinta - in sensul ca stiu foarte bine ca nu sunt buricul pamantului si nu detin adevaruri absolute. Poate ca aici discutam de perfectionism dus la extrem, dar m-am intrebat de multe ori de ce nu scriu despre diversele chestii pe care le fac si raspunsul care mi-a venit de fiecare data este ca "nu am nimic NOU de spus lumii". Mancarea pe care o fac a mai fost gatita undeva pe planeta si google stie asta foarte bine. Cartile respective beneficiaza deja de cronici extensive pe Amazon (most likely) ca pana la urma motivul pentru care le-am cumparat a fost ca le-a mai citit cineva inaintea mea si le-a recomandat mai departe. Stiu ca si recomandarea mea ar putea fi valoare adaugata pentru alti oameni, dar nu ma pot opri totusi sa nu simt futilitatea demersului. Cosmeticele respecive au mai fost testate si google (din nou google) va va oferi absolut toate informatiile pe care mi le-a dat si mie inainte de achizitie. Din nou, stiu ca in oceanul respectiv de recomandari "opinia mea conteaza". Ma mai gandesc la asta.
In ceea ce priveste un posibil blog de opinie, cred ca aici intr-adevar am multe de spus. Dar asta inseamna sa omor proiectul de fata si sa ma apuc de altul, perfect anonim.
Ceea ce, in acest moment, n-am chef sa fac.
Concluzii? De om lenes: las-o ma ca merge asa. Am investit deja ceva efort de gandire azi in a trage concluziile :) Ce o sa fac cu ele, in alt episod. Deocamdata, "sa se revizuiasca dar sa nu se schimbe nimic".
l8er.

Life's little pleasures

Lazy days.

Supa de linte rosie

Fara sa fie inventia mea, e noua favorita orientala din bucataria noastra. E cea mai simpla supa ever si e foarte sanatoasa si buna. Si satioasa. Munca efectiva: 5 minute. 10 cu tot cu curatenie.
In cratita mica de fonta de 3 litri am calit o ceapa si 3 morcovi tocati. Merge si unul, merg si doi. Nu e farmacie. Plus cam 100 ml bulion (sau rosii). Am pus si pasta harissa ca ne place iute. Am pus 2 cani de linte rosie, 2 litri de supa de vegetale (cuburi bio de legume si apa fiarta), sare, cumin si alte condimente arabesti cam 2 lingurite. Se poate pune si turmeric. Gata. Fierbem vreo 40 de minute si dupa varam blenderul vertical. Gata de tot. Data trecuta am mancat-o cu zeama de lamaie si menta uscata. Pofta buna!

Pui cu lamaie la cuptor cu sparanghel la gratar

Jamie Oliver e totusi foaaaarte grozav. De la el am invatat sa imprietenesc puiul cu lamaie si trebuie sa recunosc ca bate la fund pana si puiul cu unt si smantana de la Radu Anton Roman.
To do: am preincalzit cuptorul la 250 de grade, maxim. Intr-o oala scunda si larga de fonta am pus 3 morcovi spalati si bucatiti mare (fara sa ii curat, coaja e sanatoasa), o ceapa de apa (salota) bucati mari, cateva rosii tot bucati mari si o capatana de usturoi desfacuta in catei cu tot cu coaja. Peste toate astea am pus puiul care era la temperatura camerei, dat cu sare si piper si care continea in burta o lamaie spalata si intepata bine cu cutitul, rozmarin intreg si putin unt. Un pic de ulei de masline, gata. Am pus constructia in cuptor si am dat imediat pe 200 de grade. A stat 2 ore, intors de 2 ori.
E moaaaleee ca untul, pana si copanele au iz de lamaie si merge bine cu sparanghel pe gratar, cu zeama de lamaie si ulei de masline.
Simple, healthy, fast, deeelicious!