Change

"It is not the strongest of the species that survives, nor the most intelligent that survives. It is the one that is most adaptable to change". Ca a spus Darwin sau nu asta, e foarte debatable (although, truth be told, he did kind of demonstrate exactly that).

Din 2013, according to my blog, everything changes. E anul in care m-am sculat de pe canapea si am inceput sa alerg. Incep sa vad conexiuni intre mine, cea de acum, si alergare. Spuneam la un moment dat pe aici ca I have been broken and I'm slowly putting myself together. Corect ar fi sa incep cu momentul iesirii in plutire din Topolnita, in 2008. Atunci am inteles ca incepusem sa mor incet, sufocata de dorinta de a avea un copil si o viata casnica, standard, stas chiar. Pestera mi-a aratat cum izbucneste soarele din intuneric, si am inteles atunci, cutremurata, ca exista intotdeauna o lumina pentru orice intuneric. Doar ca schimbarile vin incet, evolutia nu e ca in comedii de la Hollywood. Takes time. 2008, 2013, 2017 - milestones of my existence: pestera, Herastraul, Piata Victoriei. Locuri, eu, rezistenta, letting go of the past, learning to let go of pain. Genunchii dor uneori dar nu e forever. Lasa durerea sa treaca prin tine, va trece si in urma raman eu, mai curata, mai noua, mai fericita. 

"everything that drowns me makes me wanna fly" (One Republic - Counting Stars)

Zambesc. In anul acesta nou, 2018, aproape fiecare notatie facuta, in scris sau oriunde, se incheie cu sentimentul ca sunt fericita. Ca e de la meditatia (aproape) zilnica sau de la alergat sau de la ~40 sau de la D sau de oriunde, does it really matter? just happy.

Scrisoare din tabara - 1

Dragi parinti,

in curand se implinesc douazeci de ani de cand am plecat in tabara. E grozav aici, multumesc ca m-ati trimis. De cand sunt aici am invatat sa fac o gramada de lucruri. Nu a fost usor, dar satisfactia lucrului facut cu mainile tale si pentru ca tu ai vrut sa il faci, nu te-au pus altii, e uriasa.

In tabara am invatat sa ma imprietenesc cu alti copii, mai ales cu unul mare si barbos care acum sta in cabana cu mine si ma ajuta sa fac mancare si sa fac rost de provizii. Cu el plec in drumetii de cele mai multe ori (uneori si cu alti copii) si m-a invatat si el multe despre viata in tabara. Cred ca l-am invatat si eu multe, ca pare sa ii placa aici in cabana. Cel mai tare imi place cand eu ma supar ca ceva e greu de facut si el imi arata ca nu-i asa greu si pana la urma ma descurc singura. Asa a fost cu facutul de sport, ca eu credeam ca n-o sa fiu niciodata in stare, si uite ca acum pot.

Azi a fost o zi insorita in tabara, mai putin cald decat in ultimele luni, si tare ma bucur. De dimineata nu am mai transpirat asa de rau la alergarea printre cabane, ceea ce a fost grozav pentru ca nu e apa calda si a trebuit sa fac dus cu apa rece. Cred ca asta e din cauza ca oamenii din echipa care administreaza tabara sunt cam rai si cam hoti si ne cam fura, dar macar ne dau apa calda de obicei si sper ca o sa fie cald la iarna in cabana. De aceea ii si aleg copiii sa le administreze tabara, pentru ca ne lasa in pace sa ne furam proviziile de la unii la altii si pana la urma toata lumea e destul de multumita. Asa era si inainte sa plec in tabara, in oraselul nostru mic la fel se intampla si uite ca n-a murit nimeni (bine, doar copiii aia care au ars acum aproape doi ani intr-o cabana din tabara noastra, dar cica erau copii rai, ca ascultau muzica zgomotoasa).

Am muncit pentru tabara pana pe la sapte seara, si cand am ajuns obosita inapoi la cabana noastra am auzit ca administratorii taberei vor sa schimbe regulamentul. Cica o sa le fie mai usor sa umble la provizii si sa scape de camera de izolare unde mai stau  atunci cand sunt prinsi cu greseli. Nu stiu ce o sa se intample cu camera, dar cred ca se va umple cu copiii care vor protesta. Aud ca deja in careul taberei sunt niste copii care protesteaza, sper sa nu ajunga in camera de izolare. Sunt cam speriata si cam trista despre aceste schimbari. Desi imi place aici in tabara, am un post bun, mancare buna si o cabana draguta, ma gandesc ca poate in alte tabere e mai frumos, si chiar am auzit ca in alte tabere s-au construit intre cabane drumuri fara gropi, pe care poti merge cu bicicleta cu viteza constanta si fara sa-ti fie teama ca iti rupi gatul, ca la noi. Ma intreb de ce la noi nu-s bani sa facem drumuri ca acelea, ca de platit noi platim taxa la administratia taberei o gramada din proviziile pe care le producem. Cred ca din cauza ca administratorii stau in niste cabane mari date cu aur si si-au luat niste masinute puternice cu care pot sa mearga si pe langa cararile noastre cu gropi. Da, asta trebuie sa fie.

Atat pentru azi, dragi parinti. Sper ca sunteti bine, ca scrisoarea mea va ajunge cu bine si ca povestile mele din tabara au sa va placa.
Cu bine,
Fiica voastra

Extraordinarul voiaj al unui fakir care a ramas blocat intr-un dulap Ikea - Romain Puertolas

Nu am mai scris de multa vreme despre carti. Desi citesc mult in continuare, mi-a disparut concentrarea si capacitatea de a ma arunca intr-o carte cu totul, iremediabil. Poate ca ritmul vietii are ceva de a face cu treaba asta, dar nici aici nu-s prea sigura pentru ca deja am trecut prin cateva vacante in care am plecat cu liste de carti noi pe Nook si am citit tot favoritele vechi, pentru ca mintea mea refuza sa proceseze lumi noi, povesti necunoscute.

Cartea asta sta de mult in biblioteca, nici macar nu e din cele pe care mi le cumpar singura. Imi amintesc vag ca a fost cadou la ceva, la o revista, cred. Titlul ciudat m-ar fi intrigat, dar nu stiu daca ar fi fost suficient sa o inhat din raft.
Azi am luat-o, pentru ca sunt obosita, intr-o "staycation" care trece mult prea repede si pentru ca in cada nu intru cu Nook-ul, ci cu carti pe hartie, just in case ca mi se raresc brusc degetele, ala micu' nu e waterproof.

Si m-am aruncat in ea, ceea ce credeam aproape ca incepe sa fie imposibil. Si am ras o gramada si am plans un pic, si acum inca mai plang un pic pentru ca m-am intalnit in sfarsit cu o poveste frumoasa, perfect credibila in ciudatenia ei. Pentru ca planeta asta e locuita de tot felul de oameni care trec prin tot felul de necazuri si bucurii, iar ceea ce face cartea asta sa ajunga la final este faptul ca toti, dar absoluti toti cei care o locuiesc au puterea, in inima lor, sa accepte si sa scoata ce pot ei mai bun din intalniri si intamplari. Pentru ca poti sa fii un fachir nitel sarlatan si sa pornesti in cea mai importanta calatorie a vietii tale doar dintr-un moft, si sa ajungi la final sa Devii, fara ca pacatele trecutului sa mai fie pacate, ci doar fapte din viata care nu te definesc ci doar te propulseaza intr-o calatorie in care tu trebuie sa faci alegeri si sa-ti gasesti pacea cu ele, oriunde te-ai afla: in taxiul tiganesc, sub pat, in dulap, la politie, in avion, pe banda de bagaje, in geamantanul Louis Vuitton, in camera de hotel de lux, in balon sau in aeroportul cu rebeli libieni.

Multumesc, Ajatashatru Lavash Patel, ai devenit, in doar jumatate de zi, fachirul (sau fakirul, ca sa respectam legatura ta emotionala cu Ikea) meu preferat. Calatorie colorata in continuare!

Viata in alergare

De trei ani nu mai trecusem de pragul psihologic de 10 kilometri. La cateva saptamani dupa ce am reinceput alergarea (cat de cat) regulata) am alergat 10.5. Din nou, nicio durere. Un sfert de maraton, si inca mai pot, mai vreau, mai este drum in fata mea.
Cu fiecare pas pe care il fac inainte, cu fiecare respiratie, simt ca traiesc cu adevarat, ca in sfarsit inteleg ce inseamna sa traiesti in prezent, "here and now". Cu fiecare pas care nu doare, cu fiecare respiratie care nu ma sufoca, in sfarsit o noua libertate, un trecut care nu ma mai apasa si o noua fericire, senina.
Poate ca unii numesc asta divinitate. Eu ma simt doar om. Si nu as schimba asta pentru nimic in lume.
De curand am fost intrebata daca as vrea sa mai am mai putin de douazeci de ani si am spus ca nu. Sigur ca regret capacitatea fizica de a bate cinci baruri si o discoteca si de a munci dupa aceea cele opt ore regulamentare fara a clipi. Sigur ca regret cele cincizeci de kilograme. Nu m-am maturizat mental prea mult fata de saptesprezece ani. Ceea ce am reusit insa in ultimii ani este sa incep sa fac ordine in haos, sa nu ma mai lupt inutil, sa continui luptele care construiesc si sa ma las in voia vietii, pentru ca are atat de multe lucruri frumoase sa imi dea. Mi le dadea si inainte, dar ochii mei erau intorsi spre interior, ma vedeam doar pe mine. Si nu imi placea ce vedeam.
Nu am sarit, desigur, in altruismul total, in abandon de sine. Sunt in continuare tematoare in fata interactiunilor cu alti oameni. E un proces lung si dificil, de care ma bucur si care imi da forta necesara de a ma trezi in fiecare zi.
Am fost de curand la intalnirea de douazeci de ani de la liceu. Am observat ceva ciudat: procentul celor care au au copii este, evident, mult mai mare decat era la intalnirea de zece ani. Cu toate acestea, procentul celor care au afirmat ca cea mai mare realizare a lor sunt copiii a scazut dramatic. Poate ca e o chestie de varsta, de generatie, un fenomen de masa, dar asta nu ma face sa ma bucur mai putin. Diferenta a fost de asemenea enorma - daca la zece ani eram reticenti unii cu altii si nu am reluat prietenii vechi, de data aceasta ne-am bucurat enorm sa ne revedem si am reluat comunicarea cu colegi vechi, oameni care ne stim de peste treizeci de ani, din clasa intai. Am simtit ca suntem toti mult mai putin incrancenati si mai dispusi sa ne bucuram de viata.

Ascult muzica pe shuffle. Acum, chiar acum, un prieten vechi: The Doors - The End: "cancel my subscription to the Resurrection". Asta este - am o singura viata, cea de acum, si doar eu o pot face sa conteze.

"We are going to die, and that makes us the lucky ones. Most people are never going to die because they are never going to be born. The potential people who could have been here in my place but who will in fact never see the light of day outnumber the sand grains of Sahara. Certainly those unborn ghosts include greater poets than Keats, scientists greater than Newton. We know this because the set of possible people allowed by our DNA so massively exceeds the set of actual people. In the teeth of those stupefying odds it is you and I, in our ordinariness, that are here. We privileged few, who won the lottery of birth against all odds, how dare we whine at our inevitable return to that prior state from which the vast majority have never stirred?"[- Professor Richard Dawkins]

Timp suspendat

Pentru ca dupa ce am ascultat primul album am refuzat sa mai ascult altul timp de cativa ani, convinsa ca aceea este perfectiunea si ca altceva mai frumos nu se mai poate compune niciodata. Pentru ca la concerte ma transfigureaza. In jurul meu nu mai exista nimic altceva decat muzica si simturile se ascut. Simt cum picioarele prind radacini si puteri noi, corpul vibreaza si palmele simt cu simturi nou dobandite palmele calde ale celuilalt si pielea pantalonilor, afara miroase a vara tanara si eu am o varsta incerta, in acelasi timp batrana ca muntii si tanara ca Nelinistea. Pentru ca eu sunt in toate povestile lor cu cate o bucata de viata si ma intreb cum de au stiut sa ma povesteasca atat de bine. Pentru ca fac muzica fara efecte speciale, doar cascade de sunete miraculos impletite. Pentru ca plec de acolo fara sa ma doara nimic, simtindu-ma usoara si grea in acelasi timp de puterea stransa de la ei. Pentru ca nici acum nu stiu care cantec e de pe care album si nici nu-mi pasa, pentru ca toate ma imbraca, ma fac si ma desfac din incheieturi. Toate raspunsurile sunt aici.

Just let me catch my breath

I've heard the promises

I've seen the mistakes

I've had my fair share of tough breaks

I need a new voice, a new law, a new way

Take the time, reevaluate

It's time to pick up the pieces,

Go back to square one

I think it's time for a change

There is something that I feel

To be something that is real

I feel the heat within my mind

And craft new changes with my eyes 

Giving freely wandering promises

A place with decisions I'll fashion

I won't waste another breath

You can feel the waves coming on

(It's time to take the time)

Let them destroy you or carry you on

(It's time to take the time)

You're fighting the weight of the world

But no one can save you this time

Close your eyes

You can find all you need in your mind

The unbroken spirit

Obscured and disquiet

Finds clearness this trial demands

And at the end of this day sighs an anxious relief

For the fortune lies still in his hands

If there's pensive fear, a wasted year

A man must learn to cope

If his obsession's real,

Suppression that he feels must turn to hope

Life is no more assuring than love

(It's time to take the time)

There are no answers from voices above

(It's time to take the time)

You're fighting the weight of the world

And no one can save you this time

Close your eyes

You can find all you need in your mind

I close my eyes

And feel the water rise around me

Drown the bead of time

Let my senses fall away

I can see much clearer now,

I'm blind

Find all you need in your mind

If you take the time

Continuare

38 and counting.

Simt ca traiesc din nou zile care ma schimba, momente definitorii.
Mi-am petrecut ultimele doua luni raspunzand la intrebarea "de ce", exorcizand diavoli din copilarie. Am citit, am scris si am dorit sa public. Poate ca o voi face intr-o zi.
Cu toate acestea, "raspunsul nu-i aici".
Nu am cum sa schimb faptul ca exista oameni care ma ranesc. Nu pot sa schimb "de ce"-ul. Ce pot sa schimb insa este cum ma simt eu in acele momente.
Mi-a fost acest lucru ieri mai limpede ca niciodata, intr-un joc de realitate virtuala. Intai m-am trezit pe Tatooine, mangaindu-l pe R2D2. Cand imi era insa lumea mai draga, a venit un grup de stormtroopers si au inceput sa traga in mine. Am fost pentru prima data in situatia de a se trage in mine. Si m-am speriat teribil. Senzatia ca glontele acela vine si ti se infige in carne. Si Mr. O'Malley mi-a spus: trebuie sa te aperi, ai sabia! Si abia atunci am inteles: se va trage in mine din cand in cand, orice as face. Nu ma pot ascunde mereu. Dar pot sa invat sa ma apar, pot sa nu mai fiu ranita.

Azi dimineata, desi nu am mai alergat de vreo doi ani decat distante mici si rar, am alergat 6 kilometri. Si iar am inteles puterea mintii asupra corpului. In primii patru kilometri am reusit sa nu ma gandesc la nimic, m-am uitat la cer si am respirat corect iar corpul, desi neantrenat, a raspuns fara dureri, a intrat in ritm. La inceputul kilometrului patru m-a salutat cineva si imediat dupa a trebuit sa urc dealul pe langa calea ferata, moment in care mintea mea a luat-o pe campii iar corpul s-a rupt imediat si a inceput sa protesteze, am inceput sa gafai, sa ma doara, sa ma gandesc ce dracului caut eu aici si sa imi cant singura mantre de genul "recapata controlul". Am reusit intr-o anumita masura dar ritmul a ramas pierdut.
Nu ma doare nimic acum. Nu ma simt obosita. Am stat pe malul lacului si m-am uitat cum norii alergau unii spre altii pe o coloana sonora perfecta din Nightwish. Trebuie doar sa te uiti in sus, beautiful things keep happening all the time.

De la capat

Strange days have found us
Strange days have tracked us down
They're going to destroy
Our casual joys
We shall go on playing
Or find a new town!
(The Doors - Strange Days)

Zilele de dupa "martea neagra", 31 ianuarie, au dezlantuit in noi multe puteri pe care nu credeam ca le avem. Ca intotdeauna, zgaltaiala din confortul zilnic (our casual joys) ne face sa ne simtim agitati, nesiguri, furiosi.
Pentru prima data, insa, traiesc din plin sentimentul ca nu mai sunt singura. Suntem multi, si de data aceasta nu ma mai simt trista. Nici macar de instrainarea de parinti. Simt ca am dreptate, ca sunt sustinuta in credinta aceasta, si ca exista speranta.
(Asa se nasc si religiile, probabil. Cand nu mai esti singur.)
Nu cred ca povestea cu parintii are legatura cu politica, de fapt. Are legatura cu seturi total diferite de valori si are legatura cu total alte greseli care s-au aplicat in cursul anilor pe pielea noastra si care ne-au facut sa nu comunicam intre generatii. Protestele si pancartele doar au spart buba, atat. Era deja destul de umflata si pana acum.
Blogul o poate lua, asadar, de la capat. O mare parte din povesti, din trairi, pot fi acum de-cenzurate si asta e o mare eliberare. Simt ca asa e bine, ca e o cale corecta.
Imi doresc sa scriu o carte de povestiri despre cum am devenit cei ce suntem (generatia 30+, macar eu si cu fratele meu). Ideea s-a nascut de la constatarea faptului ca, desi despartiti de 7 ani si 2 generatii scolare, am ajuns sa credem aceleasi lucruri si sa sprijinim aceleasi idei.
Inapoi la terenul de antrenament, in acest caz. Mai putin Facebook, mai multe carti, mai mult scris.

Did you have a good world when you died?
Enough to base a movie on?
(Jim Morrison - An American Prayer)

Vinovatie si nervi

I need a shrink.
Asta e concluzia recurenta dupa multe din interactiunile cu parintii. Din fericire, cel putin deocamdata, I have no kids of my own to fuck them up, dar asta nu ma impiedica sa ma gandesc de multe ori (si pentru foarte mult timp) la motivele pentru care am ajuns sa reactionez violent la unele din conversatiile cu parintii. Vedeti, mi-as dori grozav sa am o relatie cu ei ca in comediile romantice americane. Obviously,  it is anything but.
Azi am avut o prima revelatie despre ceea ce ma enerveaza de fapt: momentul in care imi sare mustarul e ala in care, printr-o metoda sau alta, ajung sa ma faca sa ma simt vinovata de ceva. De o replica, de un comportament, de o alegere pe care eu o fac. De faptul ca dorm tarziu, de faptul ca nu stau drepti la primire la orice considera ei ca ar fi de datoria mea.
In apararea lor, nu cred ca e vorba de o intentie. Si atunci? Unde se rupe filmul? De ce tipul acesta de comunicare ajunge sa declanseze in mine aproape instantaneu o mie de draci?

de fapt, care e mecanismul prin care vocea parintelui ajunge sa declanseze in copil un sentiment puternic ca a calcat pe bec? de unde haturile astea invizibile, what the fuck happened when i was a kid? de ce, de fiecare data cand alegerea mea de a a actiona difera fata de modul in care ar fi reactionat ei, se declanseaza instant si valul de vinovatie in mine? evident, acesta duce la furie la fel de instantanee, urmata de cateva ore de auto-racaire interioara pe tema "what the fuck just happened?"

greu de crezut ca la capatul de fir care le apartine se va schimba ceva, asa ca i need to be the one in control (vedeti, din nou autoinvinovatire: de fapt e in sarcina mea, din nou a mea, sa actionez).

probabil pentru ca in acest moment nu imi pot aminti cand exact m-am simtit libera sa aleg pe cand stateam impreuna. nu tin minte sa-mi fi ales eu hainele din magazine, sa fi fost consultata in legatura cu meniul, sa fiu intrebata daca vreau sa fac pianul (am zis ca vreau chitara dar degeaba, pianul e pentru domnisoare si chitara pentru vagabonzi), sa fiu intrebata la ce facultate vreau sa merg. da, am ascultat heavy metal, am avut postere cu pletosi si am avut blugii rupti (phew, am gasit cateva momente de libertate). altfel, alegerile vestimentare in general au cauzat conflicte, cat despre baieti, ii tineam cat de departe posibil pentru ca nicunul nu ar fi fost suficient de bun.
pentru ca imi amintesc mai multe momente de "my way or the highway" (aka "cat esti la mine in casa faci cum zic eu") decat momente de alegere. mult mai multe momente de comanda si infinit mai putine de conversatie, de ascultare.

degeaba ma revolt acum ca maica-mea nu ma cunoaste. probabil ca pe buna dreptate, nici n-o las. pentru ca exista sanse mari ca ceea ce dezvalui sa nu ii fie pe plac. so i keep silent, guilty and angry.

i hereby swear i'll NEVER do that to my new nephew. or to any potential kids. if they fuck up, i'll be there, listen carefully why they fucked up and then cuddle them.

atat pentru azi. duty calls.

Carti

Mental note: scurte recenzii de carti. Just to get back in writing shape.

Intelligence will kill us

Stiu, sunt absenta de multa vreme. Teama de public si Netflix-ul sunt suficient de puternice in a ma tine la distanta.
However, de ceva vreme incep sa am nevoie din nou de incercarea de a-mi clarifica mintile prin scris. Mai puternic de vreo luna incoace, de la intoarcerea din Toscana, unde ceea ce m-a scos din minti nu au fost peisajele si nici macar vinul (bang head on the closest wall right now) ci satenii din Castellina in Chanti care beau prosecco la late breakfast fara sa bage in seama turistii (un soi de veverite de sezon).
Nu, nu cred ca corporatia ne omoara neuronii, nici Bucurestiul, nici traficul. E propria presiune.
Explain:
Cea mai mare teama a mea, ever, este si a fost teama de a nu fi suficient de inteligenta. De a nu intelege tot, de a nu ma ridica la cele mai inalte asteptari. De asta si abandonez unele lucruri, pentru ca vad ca nu le prind din prima si imi dau seama repede ca n-o sa fiu the best la chestia aia. Best case scenario, daca chiar imi fac placere, le tin pentru mine (alergatul e probabil cel mai recent si cel mai bun exemplu). Incerc sa gasesc solutii la orice problema, ca orice persoana bine educata de doispe ani de matematica. Ajung sa enervez oamenii cu solutiile mele.
Nu stiu, de fapt, sa fac nimic. La 37 de ani nu am nicio specializare. Asta e o binecuvantare si un blestem, stiu de toate si nimic bine. Ce stiu sa fac? Sa caut solutii. Pressure, permanent pressure, pentru ca problemele nu inceteaza niciodata sa apara. Nici la munca, nici acasa, nici in vacanta, cred ca nici macar in somn.
Inteligenta ne omoara. Nevoia de a sti, de a rezolva, de a controla TOT.
It slowly kills us both,  pe mine, si pe my better half.
Sa fim mai prosti nu se poate. Sa devenim mai prosti, nici atat.
Food for thought: sa zicem ca fugim de corporate ladder and the "bleeding edge" technology. Va fi mai bine sau propriile creiere tot ne vor ucide pana la urma?
Inteligenta e o boala autoimuna.

Alive

6 ani de blog parasit.
Motivele au mai fost descrise, no repeat necessary. Inca am foarte multe de spus si foarte putin timp.
Pe masura ce timpul trece cad la pace din ce in ce mai mult cu mine insami, cea fara pace. Obisnuiesc inca sa ma mai lupt cu Nelinistea si agitatia, dar incet-incet invat sa le accept, sa ma accept, sa ma inteleg, sa ma gandesc mai mult si sa vorbesc mai putin.
Inteleg ca eu de fapt sunt o falsa extrovertita. De ce par asa, asta inca mai am de descoperit. Poate sunt si eu un mic histrion. Imi fac prieteni greu si nu sufar cand ii pierd. I need love and ask for love and search for love si pe zi ce trece inteleg din ce in ce mai bine ce bucurie este omul asta de langa mine care, cu toate propriile lui furtuni, sta stanca aici si ne tragem unul pe altul mai departe si mai departe. "we're just two lost souls swimming in a fish bowl, year after year / running over the same old ground, what have we found / the same old fears". dar e bine. e in regula asa. it's supposed to be.
Inca non-religioasa si in sfarsit si non-ipocrita. Curatat toate icoanele de prin casa, feel free and liberated. De altfel, de vreo luna incoace, cand gasesc cate vreo ora libera, arunc. Arunc trecuturi in care nu ma regasesc, pastrez trecuturile pe care le iubesc.
Nu ma mai invinovatesc pentru multe. What happened happened and couldn't have happened any other way.
I've been broken and I'm pulling myself together. Slowly.
Happy and grateful for lots of things. Dar, cum recunosc ca nu sunt totusi extroverted, I'll keep them to myself.
Doar unul, though. Happy to be ALIVE.