Arta de a NU scrie un roman

Aceeasi ultima recolta de carti a furnizat si cartea din titlu. Autor: Jerome K. Jerome.
Il stiti voi. Ala care a scris "Trei intr-o barca". Si "Trei pe doua biciclete". Literatura umoristica, cica.
Il banuiam inca de pe vremea cartilor din seria cu cei trei prieteni de un picut de ticalosie. Adica de faptul ca el de fapt NU scrie umor. El povesteste despre viata si atat. Si viata asta e amuzanta de multe ori, ceea ce o face "worth living", dar contine si al naibii de multe parti dramatice.
Ca wannabe-writer, titlul m-a atras teribil. Plus tentatia unui pic de umor.
Acum, la incheiere, am un sentiment amestecat. Umorul (teribil, englezesc si intepator) e cufundat sub multe, multe intamplari sfasietoare.
Povestea e simpla: patru prieteni se aduna si pun la cale scrierea unui roman. Se intalnesc periodic, beau whisky si pun tara la cale. Tara, nu romanul. Incepe astfel un fel de o mie si una de nopti, in care fiecare povesteste tot felul de intamplari, fie din viata proprie, fie din auzite. Si nu-s toate amuzante.
Nu ma pot abtine sa nu va spun cum se termina povestea acestei nasteri de litere (desi va implor sa o cititi), pentru ca ceea ce am sa citez acum nu mai tine deja de cartea celor patru prieteni, ci de... o sa vedeti.

LE: dracu s-o pieptene de treaba, scrisesem o gramada si, dupa ce am adaugat si poza copertei si am publicat postarea, tot citatul s-a dus ...ii de suflet.
reiau o parte (ca ma dor deja degetele de cat scrisesem... ooofff):

In acest punct, notele mele se opresc si nu mai urmeaza nimic in caiet. Daca vreunul dintre noi s-a mai gandit la roman, daca ne-am mai intalnit ca sa discutam despre el, daca a fost inceput vreodata, daca a fost abandonat... nu pot sa spun. Exista un basm pe care l-am citit cu multi, multi ani in urma si care nu a incetat niciodata sa ma urmareasca. Vorbeste despre un baietel care s-a urcat odata pe curcubeu. La capatul curcubeului, chiar in spatele norilor, a descoperit un oras minunat. Casele erau din aur, strazile erau pavate cu argint, iar lumina care stralucea deasupra lui era asemenea luminii ce se revarsa deasupra lumii adormite in zori. In acest oras erau palate atat de frumoase incat numai privindu-le ti se indeplineau toate dorintele. Templele erau atat de perfecte incat celor care ingenuncheau acolo le erau iertate pacatele. Si toti barbatii care locuiau in acest oras erau nobili si buni iar femeile erau mai fumoase decat femeile din visul unui tanar. Iar numele orasului era "Orasul lucrurilor pe care oamenii au avut de gand sa le faca".

Al patrulea protocol

Perioadele aglomerate si usor worko-depressing ma fac intotdeauna sa renunt la cartile "serioase" si sa plonjez cu avant in marea mea slabiciune (pana acum nerecunoscuta, ole) - cartile cu criminali si/sau spioni.
In ultima vreme sunt mai bolnava de spionita decat de criminalita. Asa ca, avand in vedere ca ultima recolta de la Carturesti a livrat si una bucata carte de marele maestru Forsyth, am fost foarte incantata sa-mi trimit un pic mintea in concediu.
Teapa. E una din cele mai complicate intrigi pe care le-am rontait recent (recent adica de la Trilogia Alba a lui Constantin Chirita incoace). Numai la scrisoarea marelui spion englezo-sovietic catre tovarasul secretar general m-am poticnit timp de cateva ore (erau o manuta de pagini).
Fascinant om, nenea Frederick Forsyth. Tot respectul pentru o minte atat de imbarligata si totodata ata de cumplit de organizata, astfel incat sa nasca asemenea povesti.
Spionul cel bun e un personaj destul de tipic, sters si destept si oarecum neinteles de sefi. E la varsta a doua si seamana destul de bine cu inspectorul Lebel din mult mai celebra Zi a Sacalului.
Cred ca doza de palpitant este foarte bine controlata astfel incat sa nu vrei neaparat sa inghiti paginile in cautarea finalului cu multe gloante (care apare si el, martie din post, se putea?).
Ochiul mintii a vazut deja filmul (desi s-a facut deja unul, in care frumosul spion rus este inevitabilul domn Brosnan). Productia instantanee de film mental califica aceasta carte la categoria "thumbs up", depasind lejer (si cu mult, as zice eu) eticheta de "lectura de vacanta".
Mie mi-a pus mintea la treaba, astfel incat, in conditiile date, neuronul singuratec (ala care ramane acasa in timp ce eu imi petrec cele 8 ore obligatorii pe tarla impreuna cu fratii lui) zice ca e multumit.

walk this world with me

With the light in our eyes it's hard to see
Holding on and on to what we believe
I'm not touched but I'm aching to be
I want you to come walk this world with me.

Versurile aici si video oficial aici.

E una din acele one-hit wonders ale mele lipita de suflet undeva pe la jumatatea anilor pe care-i am acum. Uitasem cum o cheama pe cea care canta, uitasem ca exista, acum vreo doua zile am inceput brusc sa cant refrenul si de atunci nu ma mai lasa in pace. Atmosfera din clip, buzele fetei si accentul de pe "I want you to come" sint cateva din micile si multele piese care, in anii nouazeci, au descompus copilul construind incet spre femeie.

"exista o explicatie" - not anymore

Douazeci si noua a fost anul de cumpana si framantare. Acum, in a doua luna de treizeci, mugurele mic de liniste care a inceput sa creasca din inevitabil incepe sa infloreasca incet.
Niciodata n-am fost mai constienta de simturi ca acum. Totul incepe sa aiba sens, sa duca undeva, incep usor sa scormonesc in mine, fara furie de adolescent nauc. Scormonesc usor, perii incet adancurile, la fel cum perie un arheolog, rabdator, bucata cu bucata de os sau de ciob dezgropat.
Seara, inainte sa adorm, stiu ca as putea sa numar firele din tesatura care ma acopera. As putea, dar n-o fac, o las sa-si pastreze neinvestigata intregul, zambesc si sunt linistita, piciorul simte tesatura si este impacat cu atingerea ei.
Lacrimile nu mai inseamna neaparat ca doare. Au inceput sa se nasca atunci cand vine un val de neinteles fericit, neinteles pe care pana acum il vroiam explicat dar acum nu mai vreau. Explicatiile duceau la lupta, cautarea de intelesuri durea cand ele refuzau sa se arate.
Am dat apa la soareci la "Children Of Men", cand armele se coboara in fata primului copil pe care omenirea il naste dupa optsprezece ani.
Azi mi s-a calatorit o lacrima dintr-o poveste (si n-am sa dau numele cartii, vreau sa-mi pastrez miracolul in mod egoist langa mine).
Intotdeauna am incercat sa inteleg religiile, sa-mi explic orice prin legatura cauza-efect. Cred ca abia acum incep sa-mi inteleg greseala. Si sa incep sa nu mai vreau sa inteleg.
Cred ca linistea incepe acum, de aici.

eu si neuronul meu

De cateva zile nu am nici timp nici inspiratie prea stufoasa. Culmea e ca mi-am petrecut aceste zile prin a participa la un curs despre cum sa faci ca sa-ti dezvolti creierasul.
Cursul e oarecum din categoria "am inventat coada de la pruna" / "am descoperit apa calda". Tot poporul stie ca e bine sa faci ceva cu neuronii ca sa nu-ti intre in amorteala. Nu-mi trebuia un curs sa-mi spuna asta. Ce nu stiam totusi pana acum era explicatia fizico-chimica a procesului.
Ma simt mai linistita. Eu sunt o eprubeta si tot ceea ce sunt e rezultatul chimiei. In loc sa ma sperie, constientizarea faptului m-a linistit. Stiinta este o stanca pentru mine, un punct de echilibru (chiar daca matematica a fost stocata intr-o zona cu neuroni mai prapaditi, de am uitat-o atat de presto dupa bac... se pare ca daca o sa deschid o carte de algebra o sa-mi pot aminti ceva. Hm, sa fie la ei acolo asta).
Va trebui sa detaliez tema pe masura ce aprofundez. Dragostea e tot un proces chimic.
Da, ce bine ca exista chimia asta. Dac-as fi stiut asta si in clasa a zecea...

Gata acum. Ma duc sa fac experiente cu substantele chimice din rosii, carnati si fasole.

luni - notite scurte

• ce am facut in weekend: am vazut in continuu primele doua sezoane din The Big Bang Theory (atentie, provoaca incurcaturi serioase la intestine, mai ales daca mai tii minte si un pic de fizica din liceu)
• verificat locul in care se mananca cu mana - excellent food & service (thanks, bro', poate mergem impreuna pe acolo candva)
• in weekend e Noaptea Muzeelor, anul trecut pierdeam vremea la o nunta d-aia cu obligatii, anul asta sper sa ne plimbam din muzeu in muzeu
• dileme mic-existentiale:

1. de ce o persoana de peste 170 cm inaltime nu poate sa mearga pe trotuarele de la mine din cartier fara sa se incununeze cu frunze proaspete? ADP-ul tunde doar la nivelul solului?
2. de ce s-a spart teava de oameni pe sensul de mers spre cartierul nostru seara (de obicei e invers) de m-am trezit pipaita pe fund de o tanti de 0,1 tone?
3. exista ochelari cu stergator de parbriz (de folosit pe bicicleta cand afara ploua)?
4. rufele n-ar putea sa se sorteze singure si sa plece tiptil pana la masina de spalat, incolonate cumintel in cadenta?

Mi-e somn. In weekend dorm in medie unsprezece ore pe noapte. Duminica spre luni nu apuc niciodata mai mult de sase. Zilele de luni raman pentru posteritate legate de lungi dureri de cap.

comunitarii

Sunt in dilema.
Eu iubesc cainii.
DAR: ei de ce nu iubesc bicicletele?
Sa chem ecarisajul? Sau ma voi simti ca o criminala?
Linistitul meu cartier viermuieste de potai. Care, nu stiu de ce, au si ele doua mari motive de a se scula din amorteala data de burtile bine hranite: aurolacii si bicicletele (cred ca au reusit in sfarsit sa evolueze pana la a intelege ca masinile sunt cam greu de prins si-ti rup si dintii). Cu aurolacii inteleg ce au. Dar de ce si bicicletele? Ce le-au facut bicicletele undeva in trecutul lor ancestral de potai comunitare?
(Observatie interesanta: cateii aia cu bulina galbena la ureche niciodata nu ma latra. Scoaterea chirurgicala a bilutelor i-a facut mai intelepti?).
Exista un mod sa nu-i provoci - sa mergi incet. Atunci nu se deranjeaza (tampiti, tocmai atunci n-ar trebui sa faca mare efort sa te prinda). Dar, daca mergi incet, te calca masinile pline de neni nervosi. Ce sa aleg? Claxonul sau coltii?

Of. Mai meditez inca, dar tare mi-e ca am sa sun pana la urma la hingheri, oricat de draguta ar fi melodia aia veche a lui Taxi: "va rog, dati-mi una peste bot!". Imediat!!!!

cultural update

Nu, nu m-am lasat de citit. Doar ca nu am simtit nevoia sa mai scriu vreo poveste despre carti.
Ma afund incet, de vreo doua zile, in Cartea Neagra a lui Orhan Pamuk. Dupa cum ma asteptam, nu e usor. Merge chiar ceva mai greu decat Ma Numesc Rosu, pe care am traversat-o de doua ori asta iarna la schi, indopandu-ma cu boabe de mazare invelite in wasabi (si din cauza careia m-am apucat de citit Coranul).
Am 600 de pagini de traversat, munca omului de patru ani. Nu va asteptati sa termin rapid, cotloanele Istanbulului in iarna sunt intortocheate si inca nu simt prea bine sufletul lui Galip si nu inteleg de ce a fugit Ruya. Ma plimb prin pravalia lui Aladdin amintindu-mi de vechiturile copilariei. Arborele genealogic din Bloc inca imi creeaza confuzii.

Trebuia sa mai scriu ceva despre volumul doi din Millenium, dar parca as astepta si trei-ul. Am ramas cu un sentiment de asteptare si de aceea nu pot trage inca concluzii ferme. Decat ca abia astept, abia astept ultimul volum (ce se intampla pana la urma cu Lisbeth si Mikael? Vreau sa ajung in Suedia, cred ca o sa caut strazile din carte pe harta...)

p.s. cine se baga sa punem de o afacere - import de mazare cu wasabi din Austria? sunt ingrozitor de irezistibile si nu mai am deloooooc :((

L.E. recunosc, sunt mistret. m-am plictisit de Cartea Neagra la fel de repede cum m-am lasat prinsa de Ma Numesc Rosu. Am pus semn si am pus-o la pastrare. Nu-mi mai place, in loc sa se clarifice pe masura ce o citesc, devine din ce in ce mai incoerenta. Numiti-ma inculta dar eu abandonez pentru o vreme (lunga?). De-a lungul vremii mi-au mai ramas neterminate doar doua carti: Moby Dick si Jocul cu Margele de Sticla. Sa vedem daca Pamuk se va alatura elitei Melville-Hesse. Pariuri?

angry again

Vreau sa fiu zen.

Sursa 1 de furie: of, masina. Din pacate bicicleta nu poate transporta chestii mari si grele, asa ca azi dimineata am redevenit sofer. Exceptand parcatul la aproximativ 10 minute de birou (chiar, de ce eu pot face asta si altii trebuie musai sa parcheze exact in usa locului unde trebuie sa ajunga?), toate au fost rezonabile. Pana la intorsul acasa, unde, pentru a nenumarata oara, mi-am gasit intrarea in parcare ingreunata de o duba mare si alba a unui vecin. Trebuie sa fac un milion de manevre ca sa-mi pot folosi locul de parcare (legal) din cauza ei. Furia mi-a explodat cu adevarat cand am observat un alt vecin care se uita placid la mine cum ma chinui sa parchez. De ce am pierdut obiceiul bun al intinsului unei maini de ajutor? Poate daca mi-ar fi indicat cateva secunde pe unde sa o iau nu as fi ajuns sa-i ridic nervoasa stergatoarele celui cu duba.
Acum ma simt prost, necivilizata (i-am lasat aluia cu duba si un biletel patetic, ceva de genul: chiar nu intelegi ca blochezi parcarea? oaaaaa.... :((). M-am zbarlit si la o pereche de pustoaice de vreo 5-6 ani care intentionau sa subtilizeze biletelul. Of, uite cum ofer modele proaste tinerei generatii...
Poate ca n-am dreptate si omul parcheaza pe spatiul public. Da, dar este o masina uriasa care blocheaza libera trecere din jurul ei. De ce n-o poate parca in alta zona, poate la 1-2 minute in plus de mers pana la bloc, dar unde sa nu mai jeneze pe nimeni?
Cel mai prost ma simt deoarece m-am zbarlit la copilele alea. Ma simt necivilizata, low.

Sursa 2: am vazut la stiri cum rudele unor fete omorate anul trecut jubilau de fericire cand au aflat ca asasinul (presupus) a fost omorat in inchisoare. Chiar ne credem civilizati cand ne bucuram de moartea cuiva?

Too much stupidity around. Am vazut de curand Idiocracy si, in loc sa ma distrez, m-a apucat tremuriciul.

Gimme some zen, please.